Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici.| Mersul lucrurilor |… la A venit PArza | |
| Calul moralist | mee… la Solidar cu cel mai bun prieten… | |
 | La Odeon! | Despre O… la Dacă Pergolesi ar fi avut… |
| PAct | meetSun.ro la Votaţi statuia preferată |
Din douăzeci de studente, cel puţin şase sau şapte propun acest subiect atunci când le cer să se gândească ce ar putea documenta pentru o investigaţie de presă sau pentru un reportaj de culoare. „M-am gândit să mă inflitrez într-un studio de videochat în Bucureşti. Ştiu pe cineva”, mi-e dat să aud.
Actriţa Ada Condeescu, pe coperta lucrării Incursiune în estetica dentară – coordonator Florin Lăzărescu. Foto cu telefonul: Călin Hera
Noapte fierbinte. Pasiune. Cei doi se mângâie, se sărută, se muşcă. Se urcă pe pereţi, nu alta. Dinţii ei albi, perfecţi, lasă pe braţul tânărului un tatuaj pe care îl va afişa, mândru, toată vara. Sau: dinţii ei galbeni, rari, se clatină în braţul lui încordat, lasă o dâră lipicioasă de salivă pofticioasă. Ce-alegi? Cercetătorii britanici, şi nu doar ei, cred că majoritatea oamenilor preferă să fie muşcaţi în timpul unei nopţi pasionale de persoane tinere, sănătoase, cu dantură perfectă. Dacă vă gândiţi la vampiri, nu citiţi mai departe. Dacă v-am aţâţat fanteziile, hm, s-au putea să rămâneţi cu primele rânduri. Dacă sunteţi în căutare de informaţii despre aparate dentare invizibile incognito, de exemplu, ei bine, am nişte linkuri interesante pentru dumneavoastră.
Cu Amalia Enache, după proiecţia filmului Aferim!, care a deschis Festivalul Filmului European la Hunedoara. Foto: Sebastian Bârgău
Am revăzut pe dinăuntru Casa de Cultură din Hunedoara ieri, 29 mai, după foarte mulţi ani. Vreo douăzeci, teamă mi-e. Aceleaşi săli somptuoase, aceleaşi scări de marmură, tavanul înalt şi scena. Emoţie.
Apoi au început să vină oamenii. Cine a organizat vreodată un eveniment public ştie ce înseamnă să aştepţi să vină oamenii, să te întrebi dacă vine cineva, câţi vor veni, cum li se va părea, dacă e totul în regulă, dar dacă am uitat ceva important?
Dimineaţă foarte agreabilă cu Anca Mitrescu şi Angela Novăcescu. Foto: Laura
Am început excelent ziua de 29 mai 2015. M-am trezit acasă, în Hunedoara, la vremea când cocoşii erau deja răguşiţi, dar încă triluiau câte un cucurigu entuziast. Parcă-parcă, mijea ziua. Când am ieşit în curte, căţeluşul pufos avea o zbenguială-argument (argumentul pentru care copiii sunt topiţi după el). Dar cel mai mult şi mai mult m-a impresionat cerul senin, albastru, promiţător, cum numai la Hunedoara e.
Cauciucuri de tractor. Sursa: acvila-romania.ro
Înainte de a fi atârnate de crengi groase, pentru legănat, aruncate cu cap prin curte, să reazeme una-alta, tăiate pe din două, să aibă din ce bea apă găinile sau golite de camere, pentru folosit în partidele de scăldat, cauciucurile de tractor însoţesc omul şi maşina pe ogoarele patriei, îşi fac, altfel spus, treaba cu sârg. Asta, dacă-s bune şi nu bubuie când ţi-e lumea mai dragă.
Vedere din București. Casă pe Pache Protopopescu. De vânzare (încă în picioare) – detaliu – balcon deasupra trotuarului. Foto cu telefonul: Călin Hera
Îmi place această casă de pe bulevardul Pache Protopopescu, aflată peste drum de fostul sediu al Pro TV. E vecină cu casa lăsată să cadă, cu două intrări, una dinspre Pache Protpopescu, alta dinspre Agricultori, despre care am mai vorbit (aici și aici) și e de vânzare. Mi-ar plăcea să o cumpere cineva care s-o iubească, nu s-o ia ca s-o dărâme și să trântească un P + 5 de birouri sau ce s-o nimeri.
Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor, parcă mai frumos decât mi-l aminteam. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am regăsit Castelul din Hunedoara parcă mai frumos ca nicicând. Poate că am şi ateptat cu mai mult nesaţ ca nicicând reîntâlnirea. Clasic. Puternic. Frumos. Ca un sentiment, care nu dispare.
Vedere din Bucureşti. Palatul Parlamentului, dimineaţa târziu. Şi aglomerat. Foto cu telefonul: Călin Hera
O fotografie făcută din maşină, într-o dimineaţă de sfârşit de mai. Plimbată mai întâi pe Facebook.
Două fleici, care avuseseră parte de experienţe frumoase de-a lungul unor vieţi deloc banale s-au întâlnit într-un frigider oarecare. Trecuseră mulţi ani de când se văzuseră ultima oară şi îşi pierduseră speranţa că s-ar putea vreodată să se reîntâlnească, aşa că s-au mirat foarte tare când, după ce au trecut împreună printr-un deloc sofisiticat proces de decongelare, au conştientizat că, iată, se află una în faţa celeilalte (vorbim, se înţelege, de două fleici cu conştiinţă de sine). După ce a trecut supriza revederii şi au început să se adapteze la temeperatura camerei, cu puţin înainte de începerea unui sofisticat proces de fezandare în bere nefiltrată, uneia dintre fleici i-a venit o idee. Este vorba de o problemă care o preocupa de mult timp, una căreia credea că nu-i va mai afla niciodată răspunsul. Despre ce era vorba?
Şir de SMS-uri cu codul de verificare de la Google, pentru gmail.
Îmi place să cred că sunt un tip cu simţul umorului. Sper că ştiu când să râd şi când să par om serios. Uneori îmi vine să râd la glumele mele, dar mă abţin (deşi mi se par bune). Râd cu poftă la glumele altora, dar nu mă veţi vedea râzând la glume proaste. N-am ştiut cum să procedez însă atunci când am avut de a face cu o glumă marca Google. Eu aşa cred, că a fost o glumă. Să vă povestesc.
Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor. Sursa: castelulcorvinilor.ro
În urmă cu câțiva ani, nici mulți, nici puțini, un prieten mai mare era nemulțumit că pe noua autostradă, construită de-a lungul râului Mureș, nu există niciun indicator rutier către orașul Hunedoara. De curând am aflat că în frumoasa noastră gară nu mai vine și nu mai pleacă niciun tren. Privită superficial și de departe, cele două detalii dau imaginea unei izolări și a unei resemnări, a unui drum închis și abandonat. Ceea ce e fals. Sau, în orice caz, o poveste depășită. În ultimii ani sunt din ce în ce mai mulți oameni vin cu nesaț să viziteze Castelul Corvinilor, probabil cea mai valoroasă bijuterie arhitecturală și simbolică a Hunedoarei. O frumusețe. Un element de continuitate și de trăinicie. Castelul reprezintă un reper și o cale. Faptul că numărul vizitatorilor crește, și încă vertiginos, este cel mai bun indiciu că de aici trebuie pornită renașterea Hunedoarei: de la valori, tradiție și cultură.
De ce eu?, Aferim!, Ida – cele trei filme cap de afiș ale Festivalului Filmului European – ediția Hunedoara.
Dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă nimeriți în dreptul indicatorului rutier care anunță intrarea în județul Hunedoara și tocmai trecea o mașină claxonând prelung, să știți că eu eram ăla. E felul meu de a saluta întoarcerea acasă. E o tradiție de familie din anii ’70. Am claxonat așa de sute de ori. Știu că nu e foarte eco să claxonezi, în special pe minunatul Defileu al Jiului, dar așa mă bucur eu. Este micul meu viciu.
Vedere din București. Casă cu ieșiri pe Agricultori și Pache Protopopescu, lăsată să se prăbușească. Foto cu telefonul: Călin Hera
Discutam cu cineva în urmă cu câteva săptămâni despre cât de frumos e Bucureștiul. Frumos?, mi s-a răspuns. Poate în interbelic. Eu cred că și acum sunt foarte multe locuri frumoase. Nu știu care e ponderea lor. Încerc să nu mă gândesc la cartierele de blocuri comuniste, caz în care ponderea crește. Clădirile care au apucat să fie renovate, puse în valoare, dau valoare culturală și sufletească. Cele lăsate să se părăginească, să cadă, dor. Mă doare. Nu pot trece pur și simplu. Nu îmi pot imagina cum a fost, cum ar fi fost. Mă doare sufletul. Și îmi imaginez cum ar putea să fie.
Hai să mergem în parc. Pentru fetița cu două codițe împletite, care îi saltă de zor (fiindcă nu stă o clipă locului), în parc înseamnă la locul de joacă. ”Pa’c” a fost primul cuvânt pe care l-a rostit, după clasica serie mama-tata-apa-pipi-caca. Încă de când era mică și abia începea să silabisească, ieșirea în parc este probabil cel mai plăcut moment al zilei. Ar fi stat ore în șir să se dea în leagăn, acolo, în parc. ”Hinta palinta, moșul cu plăcinta”, cum îi cânta taică-său, care, fiindcă îi plăcea fetiței, inventase strofe noi: ”Hintuța palintuța, moșul cu plăcintuța”, ”Hintuța palintoaia, moșul cu plăcintoaia” și așa mai departe.
Infograf – semimaratonul inteligent și generos de la Sibiu (ediția 2014). Sursa: maratonsb.ro
Am mulți prieteni care aleargă. Unii m-au surprins, pentru că în anii de liceu le alerga mai mult mintea decât o făceau picioarele. M-au surprins, însă foarte puțin. Cei care aleargă azi din picioare, deși au trecut de 45 de ani, dovedesc că încă le aleargă mintea. Că, adică, sunt oameni faini și deștepți. Am și prieteni mai tineri care aleargă, dar am vrut să îmi scot pălăria, în debutul acestor rânduri, în fața celor de vârsta mea. Cred că atunci când ai în palmares un maraton sau un semimaraton te simți bine. Eu nu mă pot lăuda cu asta, dar mă pot bucura pentru cei care au această izbândă. Mă refer în primul rând, desigur, la cei care se antrenează printre picături mai mari sau mai mici, oameni cu ocupații serioase, cu poziții importante în societate, prin țară sau prin alte țări.
Căpșună cu cinci degete. Foto cu telefonul: Călin Hera
Vin și eu în mijlocul unei vechi dezbateri despre pluralul fructelor de primăvară. Copil fiind, spuneam că mănânc căpșuni și cireșe și mă desfătam cu ele. Îmi amintesc cireșul perfid de la colțul unei străzi aflate între casele din apropierea Parcului Corvinul din Hunedoara. Perfid, pentru că făcea cireșe uriașe, negre, la care nu aveai acces. Trunchiul gros era învelit de proprietar cu tot felul sârme și coli de smoală, așa că în vremea cireșelor ori îmi schimbam traseul, ori întorceam capul, să nu mor de poftă. Cele mai bune căpșuni le mâncam la țară, la Horezu, în grădina de pe deal a bunică-mi. Cel puțin așa îmi aduc eu aminte.
Nu credeam să văd vreodată așa ceva: pe o ploaie câinească, măruntă, temeinică, podul de la intrarea în Castel plin ochi de oameni, care așteaptă cuminți să dea 35 de lei ca să viziteze. Asta mi-a povestit un amic din Hunedoara, referitor la ziua de 1 Mai. A fost un record de vizitatori. Lucrurile nu s-au oprit aici. A urmat Noaptea Muzeelor, când Castelul a fost vizitat de 6.000 de oameni! Peste 600 de oameni pe oră, adică mai bine de 10 oameni pe minut. La fiecare cinci secunde, cineva a intrat pe poarta Castelului. Nu știu cum vedeți voi, dar asta mie îmi arată un interes incredibil!
Călin Hera. PA-uri şi mirări 