Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici.| Mersul lucrurilor |… la A venit PArza | |
| Calul moralist | mee… la Solidar cu cel mai bun prieten… | |
 | La Odeon! | Despre O… la Dacă Pergolesi ar fi avut… |
| PAct | meetSun.ro la Votaţi statuia preferată |
Domnul inginer a plecat mai devreme de la șantier. Era deja nervos; proprietarul s-a răzgândit, vrea ușile mai mari (și-a dat seama că nu încape frigiderul și nici nea Puiu, zugravul). Arhitectul a dat din umeri, muncitorii au dat din cap, și duși au fost. „E Săptămâna Mare, șefu`”, au zis, voioși. I-a găsit la supermarket. I-a salutat și și-a văzut de cumpărături. A pus în coș, metodic, tot ceea ce se afla pe lista primită pe WhatsApp.
Serveam patria. Sau, folosind terminologia oficială, îmi satisfăceam stagiul militar. În anii aceia, iernile erau grele. Teribile.
Când plouă noaptea, la crăpatul zilei, trotuarele dintre blocuri se umplu de melci. Zeci, sute, mii de melci chemați de ploaie, irezistibil, într-o călătorie ciudată de la un capăt la celălalt al trotuarului. Mecca melcilor de oraș asta este: să traverseze trotuarul măcar o dată într-o ploaie. Provocarea supremă.
Era odată o țară ai cărei locuitori, visători de felul lor, care trecuseră de-a lungul istoriei prin multe încercări și dezamăgiri, prin evenimente care începeau aparent bine și se terminau inevitabil prost, dezvoltaseră o filozofie a preludiului, în care satisfacția supremă consta în pregătitul lucrurilor, al întâmplărilor din viața de zi cu zi.
Afiș mare pe coloanele de la cea mai nouă stație de metrou: s-a pierdut o femeie în vârstă de 87 de ani. Fotografia alb-negru a unei doamne apatice surprinde un ușor licăr în ochii femeii. Sau o eroare a copiatorului. O cheamă Olimpia și ține mâna stângă în poală. Are un inel subțiat, cu o piatră frumoasă, nefiresc de frumoasă.
În dimineața zilei de 19 ianuarie 1918, cu mult înainte de a se crăpa de ziuă, cocoșul lui Zamfir Zanciu a cântat cu o tonalitate mai înaltă decât de obicei. Cel puțin așa i s-a părut lui Zamfir, care trecea printr-o pasă proastă și pândea orice semn care să indice schimbarea norocului.
Ilarion stă cu capul în mâini şi crede că nu-l vede nimeni. E ca un copil care se ascunde închizând ochii. „Am terminat prost anul vechi, l-am început prost p-ăsta nou. Ce-am greşit?”. Ilarion face parte din generaţia celor care sunt prea tineri ca să se dea bătuţi şi prea bătrâni ca să mai aibă timp s-o ia de la capăt.
Să vezi, fată, avea o garnitură de pat incredibil de frumoasă, îi zice Tanti Ani doamnei Protopopescu. Dacă ar trebui să respectăm adevărul până și într-o ficțiune, ne-ar fi greu să considerăm că doamnei Protopopescu, bunică respectabilă, i-ar putea spune cineva „fată”. Uite însă că Tanti Ani poate. Se știu de când erau amândouă aproape fete, adică proaspăt căsătorite și abia mutate în blocul de opt etaje pitit îndărătul blocurilor de zece. Așa că Tanti Ani își permite să îi spună doamnei Protopopescu „fată”; în felul ăsta, se simte și ea mai tânără.
Două fleici, care avuseseră parte de experienţe frumoase de-a lungul unor vieţi deloc banale s-au întâlnit într-un frigider oarecare. Trecuseră mulţi ani de când se văzuseră ultima oară şi îşi pierduseră speranţa că s-ar putea vreodată să se reîntâlnească, aşa că s-au mirat foarte tare când, după ce au trecut împreună printr-un deloc sofisiticat proces de decongelare, au conştientizat că, iată, se află una în faţa celeilalte (vorbim, se înţelege, de două fleici cu conştiinţă de sine). După ce a trecut supriza revederii şi au început să se adapteze la temeperatura camerei, cu puţin înainte de începerea unui sofisticat proces de fezandare în bere nefiltrată, uneia dintre fleici i-a venit o idee. Este vorba de o problemă care o preocupa de mult timp, una căreia credea că nu-i va mai afla niciodată răspunsul. Despre ce era vorba?
Eram în clasa a şasea. Aveam o temă cool la Zoologie: să aducem la şcoală un animal împăiat. Şi pe vremea aia, uneori, ca acum, cu teme date ca să le facă părinţii. Dar noi, N şi cu mine, aveam ambiţia să ne facem temele de unii singuri, chiar şi pe cele mai grele. Dar cum naiba să împăiezi un animal?! Ca să câştigăm timp, am convenit că vom răspunde la această întrebare după ce vom avea animalul, aşa că ne-am concentrat pe rezolvarea primei părţi a problemei: identificarea victimei, apoi capturarea ei.
O ştire de vineri (primarul Timişoarei se arăta neputincios în faţa invaziei ciorilor, prea inteligente ca să poată fi stârpite) mi-a adus aminte de câteva întâmplări cu ciori. Prima e din anul 1980, a doua din 1990, ştiu precis. Pun o oglindă în faţa lor, deci vă vorbesc mai întâi despre a doua.
Mă confruntasem cu un hop, viaţa îmi trăsese o palmă, mi se părea că sufăr, sufeream. La vârsta aceea, te aprinzi repede. Mă aprinsesem. Am mers la văru-meu, simţeam nevoia să împărtăşesc. M-a ascultat. M-a lăsat să vorbesc, să spun tot ce aveam pe suflet. Am vorbit pe nerăsuflate. Un pic timid la început, apoi tot mai fără aer. Voiam să scap. Nu ştiu dacă a zâmbit, pot acum să îmi imaginez că a făcut-o (însă foarte puţin). După ce am terminat, mi-a dat un pahar cu apă, apoi a zis: „Hai!”. Îi venise o idee.
Tricoul pe care îl poartă cu fală Ilarion. Cumpărat cu banii daţi de dl. Lică în cadrul unui experiment bizar. Sursa foto: tinar.ro
De-o vreme, Ilarion a uitat câţi ani are. Mai precis, îi place să se dea mai tânăr decât i-o arată buletinul. „Vârsta mi-o dă sufletul, nu ridul”, spune, şi dl. Lică râde de el: „Care din ele?”. Amândoi sunt de-o seamă, dar Ilarion, cum spuneam, se dă mai tânăr.
Subsemnatul, împreună cu Dan A. şi Doru A., prezentând cu mândrie AMRmetrul, în urmă cu aproximativ 27 de ani
Pe când făceam armata, AMRmetrul Libimetrul* era un obiect la loc de cinste. (Cine nu ştie despre ce e vorba, să citească următorul mic fragment, cine nu, să-l sară.)
AMRmetrul Libimetrul era un metru de croitorie inaugurat cu 150 de zile înainte de sfârşitul satisfacerii stagiului militar (ca să mă exprim astfel). În fiecare seară, după stingere, tăiam cu foarfeca un centimetru, reprezentând ziua care tocmai se încheia. Totul, în cadru festiv, în dormitorul la comun. Era o cinste să porţi AMRmetrul Libimetrul plutonului şi o bucurie să răspunzi la întrebarea-salut „Care e AMR-ul?”. Fotografia de mai sus arată, după cum am mai precizat, că armata era pe sfârşite.
Expresia AMR a trecut, treptat şi cu graţie, în limbajul uzual – via tinerii care au făcut armata. Nu m-aş mira să intre în DEX cuvântul „amereul”. Victor Ponta o foloseşte des, în lupta politică, atunci când numără zilele până la expirarea mandatului de preşedinte al României a lui Traian Băsescu.
Folosesc azi expresia cu pricina referindu-mă la Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia. (Nici nu-mi imaginam, atunci când am făcut armata – nouă luni în anii 1986-1987 – că voi putea vedea la televizor, cu atât mai puţin pe viu! – un turneu final…). Aşadar, AMR 22 de zile până la prima partidă de fotbal din cadrul CM din Brazilia. De bucurie, am făcut un blog dedicat, unde îi invit pe toţi prietenii mei care vor să scrie la subiect. Cei interesaţi să-mi spună 😉
* Îi muţumesc lui Cristian Popa pentru că m-a corectat: i se zicea Libimetru, nu AMRmetru!
Copil fiind, Simion Dumitrescu ar fi putut fi descris prin două cuvinte: isteţ şi meditativ. Prima cea de a doua calitate, termenul fiind folosit mai degrabă ca un eufemism. De aici provenea principala nemulţumire a părinţilor şi, mai apoi, a profesorilor: Simion era vădit mai aplecat spre meditaţie decât spre a-şi folosi isteţimea la ceva, la orice. „Desenează, cântă, citeşte, scrie, rezolvă probleme la matematică sau ieşi afară şi bate mingea, trage fetele de codiţe. Fă ceva!”, îi spuneau ai lui, din ce în ce mai disperaţi.
Într-un târziu s-a întâmplat şi cu Simion ceea ce se întâmplă de obicei cu aproape toată lumea: cum-necum a terminat o şcoală, un liceu, a învăţat să înoate, să se dea cu bicicleta, a intrat la o facultate, a primit o diplomă, a obţinut o slujbă şi aşa mai departe. Fiind nu doar isteţ şi meditativ, ci şi frumuşel, Simion a picat cu tronc multor domnişoare, ba chiar şi unor doamne sensibile.
Dintr-una într-alta, Simion s-a pomenit
Christina Maria Scholler. E că-i simpatică?
Am ajuns la un curs de Storytelling foarte simpatic, atât datorită programei, ca să spun aşa, cât şi datorită amfitrionilor. Cursul, online şi gratuit, e ţinut de Fachhochschule Potsdam (Universitatea de Ştiinţe Aplicate din Potsdam), respectiv de Winfried Gerling, Constanze Langer, Christina Maria Schollerer şi Julian van Dieken. La fiecare capitol sunt intervievaţi mai mulţi meseriaşi. Lucrurile sunt prezentate amuzant, cu şarm şi, pe măsură ce avansezi, constaţi că înveţi câte ceva, oricât de deştept şi atoateştiutor te-ai crede.
Cursul a început în 25 octombrie, dar se poate veni şi din urmă (aproape ca la concursurile de PA-uri). E o experienţă care, mie unuia, îmi prieşte (15-20 de minute / zi se găsesc).
Vă recomand, tuturor prietenilor de Proză Arhiscurtă şi Mirări 🙂 !
P.S. Pentru a vă înscrie la cursul The Future of Storytelling, puteţi da click aici.
Alte cursuri cool, la alte Universităţi din cadrul acestui program:
Parcul Herăstrău. Aranjament din pietre. Linişte şi temeincie. FOTO: Călin Hera
Lucra deja de câţiva ani în Italia şi, imediat ce şi-a permis, a adus-o pe maică-sa în vizită. Femeia (64 de ani)*, s-a bucurat, a umblat, a mâncat, a băut, a râs şi, cam pe când venise vremea să se întoarcă în România, a murit. Îi venise ceasul.
Ca s-o îngroape acolo, fiică-sa ar fi trebuit să facă rost de 7.000 de euro. Atât sunt taxele. Ca s-o aducă în ţară, în scicriu sigiliat, transport în maşină autorizată sau cu avionul, era nevoie de ceva mai mult: vreo 10.000 de euro. Bănet, nu glumă. Problemă imensă.
Fata, înspăimântată de aşa o situaţie,
Ciocolată pe pâine
Tare mi-era poftă să mănânc ceva dulce, aşa că am cotrobăit prin casă, doar-doar găsesc ceva. Cu chiu, cu vai, am dat peste un borcan de ciocolată. Destul de vechi, e drept. Mă cuprinsese un fel de teamă (dacă dau peste un miros greu, mucegai, mici vietăţi?), dar mi-era poftă. Aşa că l-am deschis. Dinăuntru a ieşit ceva ce mi-e greu să descriu, ca un abur care a luat o formă cu multe rotunjimi. Am auzit:
– Eu sunt Duhul de Ciocolată. Pentru că m-ai eliberat, ai dreptul să îţi pui trei dorinţe, pe care eu le voi îndeplini. Spune repede, nu ştiu cât rezist în libertate!
Primul meu gând a fost la un iPad cu Retină. N-am apucat să gândesc bine, că m-am trezit cu unul în faţă.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 