Este interesant cum oamenii din România sunt dispuși să accepte „gândurile” Inteligenței Artificiale în locul „ne-gândurilor” liderilor politici. Nevoia de un AItătuccălăuzitor. Pornită din neîncrederea în capacitatea conducătorilor (umani). O neîncredere care ar trebui să-i doară pe aceștia din urmă.
Era o cioară matură, cu ciocul puternic, viguroasă, adaptată traiului rural, acolo unde întotdeauna e care pe care. O vietate socială, care își oferă destule momente de solitudine. Găsise o bucată de pâine uscată. Zburase câțiva metri, leneș, până la o baltă de lângă drum, rămasă în urma unei mașini dereglate a Salubrității. S-a oprit la marginea băltoacei, a coborât ușor ciocul, s-a uitat scurt de jur împrejur, cu o imperceptibilă mișcare a capului, apoi a lăsat bucata de pâine în apă. Însă foarte puțin, de parcă ar fi avut cunoștință de mitul celor trei secunde. După care și-a înfulecat prada (cu o înfulecare prelungă și neîntreruptă).
Nu știu când și unde m-am născut, nici de ce, dar m-am maturizat repede. Atât de repede încât mi-a fost ciudă când a venit iarna și am intrat în starea de amorțire (într-o crăpătură a peretelui). Frumosul din Crăpătura Adormită, asta eram. Și mi se făcuse foame. Mi-ar fi țiuit urechile de foame (dacă aș avea urechi). Altfel nu-mi explic de ce m-am repezit bâzâind bezmetic la sânul dezgolit al femeii-care-oferă-îmbrățișări-bărbaților-triști-și-singuri, pe scurt M. (200 de lei bucata). A fost bine și sățios. Prea bine. De aceea am adormit acolo, pe sânul dezgolit. Noroc că M. n-a vrut să-l deranjeze pe client, un trist închipuit, că m-ar fi strivit c-o palmă!
Facebook memories mi-a adus aminte că, în urmă cu doi ani, Doina Doru, la care mă gândesc de multe ori cu dor, mi-a arătat o înșiruire de litere din care, așe era provocarea, trebuia să identifici niște cuvinte. Primele trei cuvinte pe care le găseşti te caracterizează, era promisiunea.
Dan Teodorescu, de la trupa Taxi, a făcut o melodie-protest, „Despre smerenie”, în care arată, artistic, că apropierea de Dumnezeu nu se măsoară în aurul cu care poleiești o biserică. „Dumnezeu preferă lemnul, lemnul și spațiile mici”, nu o catedrală întinsă pe unșpe hectare, săli polivalente, 12 lifturi, parcare subterană, o suprafață de o sută de mii de metri pătrați ș.a.m.d. Cam ăsta e refrenul pe care îl cântă sau recită Dan Teodorescu și prietenii lui.
Maggie de Block. O doamnă lângă care nu poți fi indiferent. Eu nu am fost. Dimpotrivă. De cum am văzut-o, mi-a atras atenția. „E ceva impresionant în aceasta fotografie”, am scris pe Facebook. În momentul postării, nu am putut adăuga mai multe cuvinte. Așa suntem noi, ardelenii. Uneori stăm prost la spontaneitate.
Mie mi-au plăcut Dan din Cireșarii (băiatul normal și cu mult umor din gașca de extraordinari), Gherasim din Toate pânzele sus (cârmaciul cu capul pe umeri) și Ross din Friends (tipul citit și pasionat de paleontologie). Nu știu dacă asta înseamnă ceva, dar un eseu citit pe Medium.com (autor David Hopkins) mi-a oferit o perspectivă interesantă asupra sitcom-ului american.
Eu mi-am ales baba. Nu mi-a fost greu. Există formule mai mult sau mai puțin sofisticate. Unele țin de data nașterii. Altele de vreun capriciu de februarie. De data asta, am făcut alegerea punând unul lângă altul mai multe chipuri.
Vedere de la inundații. Fără cuvinte cu tabloul lui Eminescu. Sursa: facebook/igsu
Cei mai mari dușmani ai lui Mihai Eminescu au fost comuniștii. Din nevoia de a glorifica pe cineva din trecut și fără urmași cu cine știe ce pretenții, i-au folosit scrierile sociale și naționaliste și au lătrat în difuzoare versuri minunate repetate până la silă și saturație. Subiectul Eminescu a fost practic nelipsit la examene de treaptă, bacalaureat, admiteri la Litere. Cum să-l îndrăgești într-adevăr atunci când îți este băgat cu sila pe gât? Răspunsul e lectura calmă, degrevată de prejudecăți. Dar cine are timp de asta?
Recidivez, vă trimit din nou și din nou, încă o dată și încă o dată, pe pagina de Facebook a poetului Emil Brumaru, unde crește poezia, se face sub ochii noștri. Faceți-vă obiceiul de a-l vizita pe poet măcar o dată pe zi, ca să citiți cele mai noi poezii brumariene, amintirile lui, gândurile lui, să vă luați porția de literatură. Doar ca să vă fac poftă, redau mai jos câteva rânduri despre o amintire legată de copilăria de la Belcești.
Poetul Emil Brumaru (cu o ceașcă de cafea în mână). Sursa: Facebook/Gabriela Bujor
Unul dintre cei mai activi oameni de pe Facebook, zona frecventată de mine (aka grupul celor 5000 de prieteni ai mei), este poetul Emil Brumaru. Postează aproape zilnic poeme, uneori mai multe pe zi. Face asta în special noaptea, căci de multe ori n-are somn.
Maria Livia Ognean, medic neunatolog la Sibiu. Sursa: Facebook
Jucam Prinsa în aproape fiecare pauză. Eram într-a cincea, perioada băieți contra fete. Mary era foarte agilă. Băiețoasă. Blondă. Râdeam împreună. O zbugheam. Era bună la mate, la română, la franceză, la botanică, la sport. Apoi la fizică, la anatomie, la chimie, la engleză. În orele de după ore, seara, când profa de filozofie ne chema în clasă la lăsarea serii și, aproape clandestin, scotea dintr-o sacoșă un pick-up adus de acasă și ne punea să ascultăm Beethoven, Rahmaninov, Schubert, Ceaikovski, Vivaldi și ce mai reușea să adune (întâlniri care, printr-a doișpea, se mutau la dânsa acasă). Mă bucur că, gândindu-mă azi la Mary, am rememorat această amintire despre diriga. Era de gașcă. Şi ea și noi.
Postarea de marți a lui Alex Găvan a adunat într-o zi și două nopți 1.518 like-uri, 48 de comentarii și 619 share-uri
Există viață și dincolo de ceea ce vedem la televizor. Știu că e greu de crezut. Forțez nota și afirm că există viață și moarte, speranțe și deznădejdi, bucurie și tristețe și dincolo de televiziune. Există toate acestea chiar și în afara rețelelor de socializare, deși de cele mai multe ori prin intermediul lor ajungem să avem această revelație.