Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | doruletz67 la Servesc patria. Beat criţă la… |
| doruletz67 la Servesc patria. Beat criţă la… |
| doruletz67 la Servesc patria. Beat criţă la… |
| doruletz67 la Servesc patria. Beat criţă la… |
Marina Ovsyannikova. Am încercat să o cunosc. Atât pot face. Să o cunosc și să vorbesc despre ea. Gestul ei de dizidență este, fără niciun dubiu, un act de eroism. Un sacrificiu de care nu știu câți dintre noi, marii comentatori de pe Facebook, am fi în stare.
Citește în continuare
Expoziţia mondială de la Shanghai adună un univers pe cinci kilometri pătraţi.
Din cinci în cinci ani, reprezentanţi ai majorităţii ţărilor se adună să arate cine sunt şi ce vor. Expoziţiile mondiale, fără a fi reţete de afaceri pentru organizatori, sunt ocazii excelente de promovare şi şanse unice pentru vizitatori, care intră în contact cu culturi diferite şi află primii tendinţe tehnologice.
Citește în continuareÎn vârful dâmbului de lângă tereasa cabanei, băieţelul în vârstă de șase ani pare foarte mândru că, în sfârşit, e mare: are bocancii bine cremuiți, daţi cu slănină şi lustruiţi, cu şireturile legate zdravăn. Monitorul lui personal de schi (așa i s-ar zice astăzi), Ștefan F., salvamontistul, i-a fixat bocancii pe schiurile roşii, din lemn, fără canturi, uşoare. Tata stă deoparte, la fel de emoţionat precum fiul. Citește în continuare
The Road to Eternity. Cu Sergei Polunin. În haine Patzaikin. Pe Transalpina. Ar putea fi suficient. Poate că e. Pentru că orice alte cuvinte ai zice, n-ar atinge emoția din gând.
Citește în continuare
…poți primi lecții de viață până și de la un gard pe care vremurile l-au știrbit
care stă locului pe deal (aparent năucit)
puțin mai departe anotimpurile se amestecă aproape erotic
crește iarba se usucă apar frunzele și dintr-o dată coboară haotic
ca într-o poveste despre extaz și agonie
ca în filozofia școlii de gândire „și ce-mi pasă mie?”
Câteodată, văzând o fotografie, îți vine să exclami: e ca un tablou. Se întâmplă și invers: să vezi un tablou și să crezi că e vorba de o fotografie. Simțim nevoia mereu de altceva, căutăm perfecțiunea în altă parte.
…acesta e leacul acesta e lacul
cu îngramadirea lui de stuf vertical
și culoarea pădurii și gândurile trase la mal
câteodată totul plutește mai ales lumina
atunci când soarele se pierde printre
elicele morilor de vânt
dar știi că totul curge totul decurge
tot așa cum mersul pe bicicletă niciodată
nu se uită dar nici nu îți ajunge
-… sau faza de aseară, că nu mai știau nici polițaii ce să zică.
– De parcă în mod normal știu.
– Cum să chemi Poliția să-ți scoată copilul din casă? Auzi, de acum ești major, ieși cu drogurile tale de aici, să nu mai aud de tine, să nu te mai văd, mi-a ajuns, gata!
– Și copilul ce zicea?
– Era drogat și cu un cap (creț) mai înalt decât maică-sa. Dar sunt minor, scrie în certificat. Sunt minor. Repeta în neștire, cu vocea egală, stinsă, în timp ce ieșea cuminte din apartament. Nu i se vedeau pupilele, erau cenușii ca albul ochilor.
Chope Paljor Tsering_revista Expres 1994
Era prin 1993-1994. Am ajuns la Budapesta, împreună cu Dan N. să-l cunoaştem pe ambasadorul lui Dalai Lama în partea asta de lume recent ieşită din comunism. Lucram la revista „Expres”.
Un gard-zid de doi metri înălțime. Un gard cu brâu de beton și uluci din lemn. Alte două din profil metalic. Pisicile trec pe deasupra, câinii pe dedesubt. De peste tot bubuie manele. Boxe de la eMag (1.000 W). Război total între vecini. Fiecare vrea să-și impună maneaua (deși e aceeași). Să moară toți dușmanii. Asta-i viața, ăștia-s banii. E distracție, am zis, că în frunte îmi e scris să-mpușc milionu` cu batalionu`, să danseze femeea, dragăăă Dulcineea, alta ca ea nu-i, pune-ți nene pofta-n cui. Eu, aici, îs Barosanuuu` și mă pșșș pă orășanuuu`!
Domnul Lică își zugrăvește casa. Vrea să-i dea o față nouă vechiului apartament. Adică nu vrea, dar a înțeles că trebuie. Ideea nu îi aparține (e bărbat). I-a sugerat-o, subtil, doamna Meri. Cândva, la lăsatul serii. Dl. Lică a găsit rapid câteva argumente contra: costuri, deranj, răscolirea unor amintiri (vrând-nevrând, ar trebui să deschidă sertare, să mute cărți citite împreună cu Fosta, să descopere cine știe ce micro-comoară pierdută pe sub canapea). Există însă și un argument pro. Și tocmai sună la ușă.
La început a fost mirosul de cafea și abia apoi a apărut, nu și-a dat seama de unde, domnișoara cu fustă scurtă și verde ca o frunză bătând spre toamnă și cu un tricou alb, mulat pe corp. Înțelegea prea bine ce vrea să-i transmită acest gând.
Dar nu tricoul alb și nici măcar boabele de dedesubt, ca de cafea obraznică, nu i-au rămas în minte în acea dimineață cu cer parțial noros, ci senzația. I se părea dintr-o dată că totul are un rost, așa cum, probabil, se gândise și Hikaru Okuizumi atunci când a scris că până și ultima pietricica din albia râului poartă cu sine întreaga istorie a universului. Câteodată, Universul ți se poate dezvălui într-o boabă de cafea. Hai, două.
Am fost să mă întâlnesc cu o veche prietenă. Ultima oară ne văzusem la Hunedoara. Au trecut de atunci mulți ani. Mulți. Atunci, mergeam la Cenaclul „Lucian Blaga”, al cărui suflet era Eugen Evu. Acum, se pare că frecventăm aceeași rețea socială. Așa ne-am regăsit. Te invit la expoziția mea, mi-a scris. M-am dus.
Citește în continuareAzi* l-am cunoscut pe dl. Lică. Adevăratul domn Lică, nu cel despre care scriu de vreo șase-șapte ani. Are 80 de ani, un picior lipsă, o cămașă roșie cu pătrățele negre, groasă, părul alb și conduce un Opel albastru. Obrazul lui e mereu proaspăt bărbierit. E un om bun. Dl. Lică stă la bloc, lângă cel mai frumos parc din București, parcul unde își plimbă aproape zilnic nepoțelul. Citește în continuare
A fost o dată, prin 2016, ca niciodată. Descoperisem „porcușorul”. Îl vedeam peste tot prin oraș, parcă mă urmărea (așa cum, când aștepți un copil, vezi peste tot femeile gravide peste care altfel treci cu privirea, nebăgându-le în seamă). E un fenomen acesta: observăm ceea ce ne interesează. Înainte ca Facebook să ne creeze bule, ni le creăm noi înșine, subconștient.
Citește în continuareUrsul Arthur stă pe gânduri în fața bârlogului, alături de ursoaicele lui preferate, Marița, Agnes și Jennifer. Frunzele abia încolțite încep să foșnească. Dacă s-ar fi bazat mai mult pe instinct și mai puțin pe intuiție, ursul Arthur ar fi găsit că acesta e un semn rău prevestitor. Dar ursul Arthur e mai preocupat să afle care sunt diferențele dintre intuiție și instinct decât să se întrebe de ce Marița, Agnes, ba chiar și Jennifer, au părăsit locul, în grabă. Femele, deh, și-a zis Arthur. A fost ultimul lui mormăit.
Am o cioară cu ciocul de plastic, cu gâtul elastic, cu ochiul din stânga sticlos și sarcastic, cu pene de-un negru monastic – lipite de piept foarte ecleziastic. Cu gheare prelungi (pleonastic) și pieptul umflat cam bombastic. Zboară fantastic.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 