Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | #ecouri #bach… la Am fost la „Bach, colegul de b… |
 | CalinH la Despre lucrurile care contează… |
| CalinH la Bucătarii din gips de pe litor… |
 | Anonim la Bucătarii din gips de pe litor… |
Atunci când sunt acasă, vreau să scriu și am nevoie de un declic, deschid un volum de versuri al lui Ion Mircea. De exemplu, volumul Istm. Funcționează de fiecare dată. Îmi priește. Mie îmi. Atunci când nu sunt acasă… La mine a funcționat când am văzut filmul Paterson, al lui Jim Jarmusch.
Posterul filmului „Ilegitim”, care va avea premiera la Berlinala din acest an
Ca să înțelegi ce e ilegitim în filmul lui Adrian Sitaru, singurul lung metraj românesc prezent în selecția din acest an a Festivalului Internațional de Film de la Berlin, trebuie să vezi filmul. Dacă n-ai avut șansa unei vizionări „de lucru”, o veste bună: premiera mondială va avea loc în data de 13 februarie. Vestea bună are un asterisc: proiecția are loc în capitala Germaniei ( Zoo Palast, 19:30, în prezența echipei). În România, premiera va avea loc în data de 18 martie; poate va fi premiera unui film premiat.
Afișul filmului Joy (2015) – o nominalizare a Oscar pentru Jennifer Lawrance
Primul film cu nominalizare la Oscar văzut de mine este, o spun din capul locului, modest. Povestea e previzibilă și are happy-end (îi rog să mă scuze pentru această dezvăluire pe cei care aveau dubii). Joy rămâne un film cu Jennifer Lawrence și cam atât.
Afișele filmelor nominalizate la Premiul Oscar 2016 pentru cel mai bun film. Sursa: oscar.go.com
Cea de-a 88-a ediție a Premiilor Oscar a intrat de azi în linie dreaptă, odată cu anunțul oficial privind nominalizările din acest an. Fără surprize, cu un film-vedetă, „The Revenant”, care a împușcat 12 nominalizări. Din păcate, „Aferim!” nu se află printre filmele nominalizate (avem însă un actor, Levente Molnar, aflat pe afișul lui „Son of Soul”). Dar hai să vedem lista completă a nominalizărilor, alături de promisiunea mea de a vedea cât mai multe și de a scrie ce părere am, așa cum am mai făcut-o cu filmele de Oscar.
Ana Lungu primește Premiul Publicului FFE 2015 – înmânat de Naghi Zsoltan, vicepreședinte ICR. Sursa: ffe.ro
Mă bucur că am avut șansa de a vedea filmul Autoportretul unei fete cuminți, debutul în lungmetraj al Anei Lungu, înainte de proiecția din ziua a treia a Festivalului Filmului European și am putut astfel să scriu o cronică în Dilema veche, pe care am reprodus-o apoi și aici. Mă bucur din mai multe motive: m-am simțit făcând parte dintr-un fel de castă de privilegiați, am avut ocazia să o cunosc pe regizoare și, iată, m-am simțit nițel mândru, ca și cum aș fi avut vreun merit (firește, nici vorbă de așa ceva) pentru că filmul Anei Lungu a fost cel mai votat pe site-ul ffe.ro, primind Premiul Publicului.
Imagine din filmul Autoportretul unei fete cuminți. Sursa: ffe.ro
Dintre toate rolurile pe care le poate avea un om într-o familie, cel mai ingrat este acela de tată de fată. În primii ani, e simplu. Fetițele știu să îți intre pe sub piele, să te dea gata. Mai apoi, lucrurile se complică. Nu mai ești eroul lor, încep să te critice, să devină domnișoare, să îți ceară bani pentru tot felul de prostii, ba chiar să aibă propriile idei. Filmul Autoportretul unei fete cuminți, debutul în lungmetraj al regizoarei Ana Lungu, nu arată toate acestea. Ne duce direct într-o realitate în care tatăl și fiica deja nu se mai înțeleg.
Imagine din filmul Viktoria. Sursa: ffe.ro
”Istoria recentă nu a înregistrat la noi momente precum Budapesta ’56, Praga ’68 sau Solidarność, ceea ce a generat o serie de complexe de inferioritate în perioada postcomunistă. Nu sîntem singurii. Nici bulgarii nu au avut. Nici măcar ceva similar Timișoarei din 1989, fapt care a produs în țara vecină aceleași complexe de inferioritate.
Imagine de la o dezbatere despre producție și coproducție. Foto: Dan Țuculescu
E bine când vreun film românesc este premiat la festivaluri internaționale. Ne crește inima. Apoi mergem mai departe. Să cumpărăm bilete ca să și vedem filmul ăla premiat e prea mult. Și apoi, se știe, filmele românești nu-s cine știe ce. Sunet prost, acțiune încâlcită, final abrupt. Mai bun e un film cu bătaie. Te destinde. Vezi actori pe care îi știi. E cool. Pe bune, cine se duce să vadă filme românești? Cu cine să vorbești despre ele? Come on!
Valentin Leahu şi Mircea Diaconu în secvenţa de la min. 10 a filmului „Dragoste pierdută” (2008). Sursa: captură YouTube
În această dimineaţă, deschizând eu ca tot omul pagina-mi de Facebook, mă trezesc întâmpinat de un mesaj de la un vechi coleg de redacţie – o redacţie frumoasă, care nu mai există de mulţi ani decât în amintiri.
Rosamund Pike, nominalizată la Premiul Oscar pentru filmul Gone Girl (2014). Printrscreen după oscar.go.com
Abia aşteptam aceste zile, cele premergătoare Premiilor Oscar. E, deja, o tradiţie să scriu pe acest blog despre filmele pe care le-am văzut, cele care mi-au plăcut şi cele care nu. De regulă, preferatele mele nu câştigă, dar asta nu îmi schimă opinia, of course. Oricum, e o perioadă care îmi place, mă relaxează şi mă provoacă; sper că şi pe voi.
Aşadar, m-am aşezat confortabil şi am zis să văd şi eu unde şi de ce a dispărut amazing Amy şi ce va face blândul Ben ca s-o găsească. Mă refer, desigur, la Gone Girl (2014), filmul lui David Fincher (îl ştiţi din Fight Club, Seven, The Social Network, The Curious Case of Benjamin Button).
Afişul filmului Germaine / Groenten uit Balen
Am văzut filmul belgian Germaine aşa cum văd eu filmele atunci când nu sunt pe DVD: pe sărite. Am prins începutul, o mică parte din cuprins şi încheierea. De obicei văd ori numai începutul, ori doar încheierea, ori câte ceva din cuprins, ceea ce mă ajută, fireşte, să-mi dezvolt imaginaţia. (Am explicat aici, altădată).
Trec rapid peste momentul înălţător în care vă spun că mi s-a părut un film OK, pe care nu mi-ar fi părut rău să-l văd cap-coadă.
Alexandros Avrans şi Eleni Roussinou în timpul discuţiei cu publicul de la Cinema Studio
Atunci când Roxana Călinescu mi-a spus că vrea să-mi prezinte pe cineva cercetam cu atenţie nişte liste. Am ridicat ochii şi prima oară l-am văzut pe tip. N-am înţeles cum îl cheamă, dar îmi era clar că e un artist. Părul rebel, pe care nu oricui îi dă mâna să-l ţină aşa, jovialitatea aparte, hainele negre, espadrilele, toate acestea îi dădeau un aer tipic. Mi-a strâns mâna cu putere. Abia când am întins mâna sprea ea (strângere puternică şi delicată), m-am prins. Când şi-a spus numele, am confruntat cu pronunţia învăţată de la Claudiu: Eleni, cu accent pe ultima vocală. Una dintre cele mai frumoase grecoaice pe care le-am văzut. Da, tocmai făcusem cunoştinţă cu Alexandros Avranas şi Eleni Roussinou, regizorul şi actriţa principală din filmul Miss Violence, proiectat la Gala de deschidere a Festivalului Filmului European.
Afişul filmului Izlet/A Trip (Călătoria)
Am scris ceva, în Dilema Veche, despre unul din filmele care vor fi proiectate în cadrul Festivalului Filmului European. Mi-ar plăcea ca asta să devină o tradiţie, fiindcă îmi place acest festival şi, bineînţeles, îmi place Dilema Veche. În urmă cu doi ani, scrisesem despre Leii Albi, un film sârbesc interesant (aici, aici şi aici). Acum a venit rândul filmului sloven Călătoria. Mi-a făcut plăcere să văd filmul şi să scriu despre el.
Deocamdată, iată ce am zis despre film:
Fotografie de la filmările pentru spotul Festivalului Filmului European, ediţia 2014. Foto cu telefonul: Călin Hera
Prima filmare la care am luat parte a avut loc cu foarte mult timp în urmă. Prin 1991-1992, dacă nu mă înşel rău. Era un proiect al unor studenţi la IATC. Mi-o amintesc doar pe Ilinca Goia. Am filmat în Gara de Nord, pe un peron, peronul 8, cred. Venea sau pleca un tren, şi cu el iubirea mea. Eu eram prietenul Ilincăi. Ne strângeam în braţe, ne pupam, cut. N-a durat mult, dar îmi amintesc şi acum. Multă vreme, Ilinca Goia a fost preferata mea. Mereu îmi venea să spun „O ştiu, am jucat împreună!”, dar n-am făcut-o. Ar fi fost exagerat :). A trecut destul timp încât să scot la iveală această amintire.
Lupita Nyong’o şi Chiwetel Ejiofor în 12 ani de sclavie (12 Yearsof Slave)
Am văzut filmul „12 ani de sclavie” („12 Years of Slave„) fără aşteptări prea mari şi am ieşit de la vizionare nici prea-prea, nici foarte-foarte. Povestea pare incredibilă, dacă o priveşti din perspectiva anului 2014, când preşedinte al SUA e Barack Obama, dar se bazează pe o întâmplare reală, din timpul paşoptiştilor (1841 – 1853), anterior războiului civil din America.
Sandra Bullock în Gravity, nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal
Am văzut filmul Gravity destul de târziu, mult după lansarea lui în România, fără să am aşteptări prea mari (aşa cum avusesem atunci când am auzit prima oară despre acest film care îi aduce pe generic pe Sandra Bullock şi George Clooney). Părerea mea: fără a fi un film remarcabil, Gravity este o încercare decentă de a readuce în prim-plan, în cheie nouă, scene, faze, mituri din film clasice.
E o reinventare. De exemplu, n-ai cum să nu faci
Afişul filmului Her, nominalizat la Oscar 2014
Ce e dragostea? Ce-i lipseşte unui om ca să simtă/să se amăgească că şi-a găsit jumătea? Care e limita dintre a fi fericit şi doar a ţi se părea că eşti fericit şi că ai cui împărtăşi asta? Unde începe şi unde se sfârşeşte iubirea? Şi ce au calculatoarele, smartphone-urile, sistemele de operare, tot felul de roboţi şi roboţei cu toate acestea?
Filmul Her, nominalizat pentru titlul de Cel mai bun film la ediţia din acest a Premiilor Oscar, este, într-un fel, o prelegere filosofică. E prima poveste de dragoste dintre un om şi un computer, poveste venită dintr-un viitor care, de ce nu?, ne paşte.
Afişul filmului All Is Lost, nominalizat la premiul pentru Sound Editing, Oscar 2014
Am găurit yachtul, cum procedăm? Ce te faci dacă mica ambarcaţiune pe care te afli singur, în mijlocul oceanului, la peste o mie şapte sute de mile de cea mai apropiată insulă, se găureşte în urma unui accident stupid? Totul pare pierdut din start.
Aşa începe All Is Lost, ultimul film cu Robert Redford, pe care am vrut mult să-l văd pentru că m-am aşteptat să fie ceva special. Buget mic (9 milioane de dolari), încasări şi mai mici (sub 100.000 $ în primul weekend, puţin peste 6 milioane de dolari până azi – detalii despre câte parale fac filmele nominalizate, aici).
Afiş American Hustle
Film american tipic, American Hustle are cam tot ce-i trebuie pentru a câştiga multe statuete la ediţia din acest an a Premiilor Oscar, inclusiv pe aceea pentru cel mai bun film. Mai mult decât atât, careul de aşi (Christian Bale, Amy Adams, Bradley Cooper şi Jennifer Lawrence) şi cu regizorul David O. Russell cinci, sunt favoriţi, fiecare, pentru câte o statuetă individuală (Russell e nominalizat chiar la două: regie şi scenariu). Aşadar, aşteptările sunt uriaşe. Meritat? Eu zic că da.
Un tip şi-o tipă s-au specializat în a da mici lovituri, din care îşi asigură venituri mai mult decât decente şi o viaţă palitantă împreună. Tipul are şi o nevastă, plus copilul acesteia, şi o spălătorie. Cam pe când tocmai se gândesc să mai dea două-trei lovituri şi s-o întindă din SUA, departe, unde să nu-i urmărească agenţii FBI, adică fix în România
Călin Hera. PA-uri şi mirări 