Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici.| Mersul lucrurilor |… la A venit PArza | |
| Calul moralist | mee… la Solidar cu cel mai bun prieten… | |
 | La Odeon! | Despre O… la Dacă Pergolesi ar fi avut… |
| PAct | meetSun.ro la Votaţi statuia preferată |
Prima ninsoare din acest sezon. La Braşov, fotografiată de Mediafax
E fascinant că, pe nou, anotimpurile sunt foarte clar delimitate. Am avut o vara lunga şi incredibil de bună – nici vorbă de seceta şi canicula cu care am fost ameninţaţi. Apoi, deodată, s-a făcut toamnă, la foarte scurt timp după echinoxiul de toamnă.
Anunţ veritabil de la avizierul unui bloc din Bucureşti. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
Pentru colecţia de vară lansată de Carmen.
Budişteni. Cuib de viespi în poarta de fier. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
Încep prin a spune o banalitate: viaţa e fascinantă. Capacitatea de a adaptare a fiinţelor vii – o lecţie de fiecare dată. Nu, nu m-am trezit lovit de vreo revelaţie imberbă, dar m-am oprit câteva minute, inclusiv ca să fotografiez cu telefonul, atunci când am descoperit cuibul de viespi. La început am văzut o viespe, apoi alta, apoi încă una, oarecum în şir indian. Ieşeau dintr-o ţeavă.
Emoticon cu mustaţă
Cine n-a auzit încă de bijuterii cu mustaţă se cheamă că nu are în familie nicio puştoaică de 8-15 ani. Eu am, aşa că am aflat că există aşa ceva şi că are maaaare căutare în targetul precizat.
La început am ascultat, fără să vreau, dar oripilat, o discuţie despre asemenea podoabe. Discuţia avea loc în legendara mea maşină, aşa că n-aveam cum să n-aud şi să intervin, mai devreme decât îmi propusesem, întrebând „cum naiba?!” (am folosit o expresie mai adecvată rolului educaţional pe care un om la vârsta mea trebuie să-l joace în societate.
Aranjament apetisant&reconfortant cu cafea, biscuiţi şi prăjitură. FOTO: Călin Hera
Cu gândul la Miercurea… clasică.
Afiş la intrarea într-un local de pe str. Mihai Eminescu din Bucureşti. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Cu adevărat fără cuvinte :).
Printscreen site Festivalul Internaţional „George Enescu”
Dragii moşului,
Departe de mine gândul de a vă bate la cap cu chestiuni aparent neimportante, dar să nu ziceţi că nu v-am spus: aflu că, în mai puţin de două ore de când au fost puse la vânzare, au fost deja vândute sau rezervate 20.000 de bilete individuale la Festivalul Internaţional „George Enescu” (din 40.000 câte există)!
Un comunicat de presă proaspăt ca zorii zilei arată că
„În primele 10 minute de la startul vânzării biletelor individuale pentru Festivalul Internațional George Enescu, existau deja evenimente sold-out din seria Recitaluri și Concerte Camerale: recitalurile pianiștilor Radu Lupu și Evgeny Kissin, Virtuozii din București, recitalul Murray Perahia„
A mai fost bătaie pe Staatskapelle Berlin (dirijor Daniel Barenboim, solist Radu Lupu), Pittsburgh Symphony Orchestra, cu Yuja Wang,
Cum poate fi o zi aflată la mijloc de aprilie, care începe cu un concert Pink Floyd de acum 19 ani?
UPDATE. Înainte de asta, o situaţie incredibilă (pentru Bucureşti), la 8.45, în această dimineaţă: după intersecţia Mihai Eminescu – Polonă, spre Ştefan cel Mare, coadă de vreo opt-nouă maşini.
Prima era un taximetru. Maşina din faţa lui plecase de multicel, dar taximetristul stătea să îşi numere banii. A stat aşa mai bine de un minut înainte de a-şi da seama că stă şi de a porni mai departe.
Ei, bine, nimeni, dar absolut nimeni nu l-a deranjat. Nimeni n-a claxonat, toţi cei din spatele lui au rămas calmi, pe locurile lor, aşteptând să-şi termine omul treaba, apoi au plecat liniştiţi în treburile lor.
Câţiva au comentat faza pe Facebook.
Victor Piţurcă, un antrenor prea bun pentru o naţională atât de slabă
Bourceanu e optimist. „Veti vedea ce mult va cantari in ecuatia calificarii golul lui Marica din meciul tur. Patru la unu e cel mai periculos scor, nu doi la zero.”
Moise Guran, analist financiar: „Dupa meciul asta, pretul de piata al lui Chiriches ar putea atinge un minim istoric, de sub un milion de euro”.
Romanii si-ar fi dorit ca inclestarea din aceasta seara sa se joace in micuta asezare Schengen, olandezii s-au opus insa categoric.
Goian, stalpul apararii, e nemultumit ca nu va face parte din primul unsprezece. „Acum cativa ani bateam Olanda de unul singur, la Constanta. Cati jucatori din lume se pot lauda ca au dat gol din ofsaid validat impotriva Olandei? Cati? Se uita repede ca nu mai sunt vreun terchea-berchea prin liga a patra scotiana, acum am ajuns si eu la un club serios, in Italia, Speza, Spezia, cam asa ceva”.
Piturca e sentimental! „Oriunde ma plimb prin Amsterdam, in orice vitrina ma uit, parca tot pe Vica o vad”.
Delegatia romana ar fi vrut ca in cursul diminetii dinaintea meciului sa faca o plimbare la Muzeul de Arta din Amsterdam, gazdele au pretextat ca martea e inchis.
Românii prezenţi la meci: „Suntem flamanzi”
min. 0 Multi dintre romanii din tribune au ajuns acolo prezentandu-se la poarta simplu: „suntem flamanzi”.
min. 8 Stancu Motanul cade in careu la o faza la care 99% dintre arbitri romani ar fi dat penalty daca Stancu ar fi jucat la Steaua.
min. 12 Pantilimon respinge cu greu o minge. Este primul contact al longilinului goalkeeper cu balonul intr-o intalnire oficiala, dupa aproximativ un an de antrenamente asidue.
min. 20 Victor Piturca: „Mi-ar mai fi trebuit un Popa pe dreapta ca sa pot deschide jocul”.
min. 24 Comenatorii TVR spun că Roben aplauda inainte sa ajunga mingea la el. Dupa ce ajunge la el,
Don Tomas Calvo (unul din mayaşii din imagine), vine şi ne linişteşte, chiar dacă nu eram neliniştiţi
Don Tomas Calvo, cea mai înaltă autoritate spirituală a maiaşilor K’iche, a ţinut un ritual în Central Park, ca să-i liniştească pe neliniştiţi:
“Lumea nu se va sfârşi pe 21 decembrie 2012. Atunci se va sfârşi un mare ciclu (Oxlajuj B’aqtun), de 5.200 de ani, şi începe o eră nouă, care ne oferă poortunităţi de a face schimbări mari, la nivel personal, naţional, mondial. Sfârşitul unei astfel de epoci aduce schimbări în mentalitate, în atitudine, şi ne dă şansa de a schimba situaţia actuală în mai bine. Amintiţi-vă mereu: chiar dacă sunt nori pe cer, soarele este deasupra”.
Afişe electorale în vitrina unui aprozar, căci cele mai roz fructe sunt, se ştie, cartofii electorali Foto: Calin Hera
Cum oare poate fi ilustrată mai bine campania electorală decât cu o vitrină de aprozar dintr-un oraş mic, plină de promisiuni roz în care nu crede nimeni?
Postez această fotografie şi pentru a reintra în circuitul Miercurii fără cuvinte.
Am deja multe restanţe, dragii mei, şi mă simt pur şi simplu jenant că încă mai treceţi pe aici, în număr mare, mai des decât o fac eu. Asta mă face să re-reconsider poziţia mea faţă de acest blog şi să-mi propun să reiau activitatea pe aici. Dar e greu, e foarte greu, fiindcă am tot mai puţin timp pentru el, timp care tinde spre zero. Dar miza e mare, deci efortul merită făcut.
Moneda de 50 de bani, cu chipul lui Mircea cel Bătrân (2010)
Moneda de 50 de bani, cu chipul lui Aurel Vlaicu (2010)
Când am văzut-o prima oară mi s-a părut de un prost gust desăvârşit. Un galben ţipător, un model încărcat, din care nu înţelegi despre ce e vorba, o lucrare pentru care n-a fost timp, rezultatul unui hei-rup, o făcătură ieftină. Când am văzut-o a doua oară mi-am zis că prima impresie contează. Moneda de 50 de bani din alamă, bătută în anul 2011, cu figura lui Mircea cel Bătrân pe una din feţe, mi se pare o glumă proastă.
În aşteptarea lui Moş Nicolae, copiii dau zor să-şi facă ghetuţele. Ghetuţe am zis? Trebuia să spun săndăluţe, ca să fiu în ton cu vremea din Bucureşti. Nu zic, e fain că-i fain. Dar e ciudat. Şi nu, nu cred că ăsta e Semnul Încălzirii Globale (SÎG).
E incredibil cum, uneori, evenimentele se rostogolesc mai frenetic decât te-ai fi aşteptat. Concursul Codul Bunelor Mamifere trebuia să fie o sărbătoare. Îmi cer scuze pentru tărăgănări şi vă mulţumesc frumos tuturor celor care aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă ca aşa să fie. De data asta, codaşul am fost eu. Îmi promit să aduc cât mai curând clasamentele la zi şi mă oblig să mai organizez cel puţin încă o etapă înainte de a pune punct concursului.
Îmi zicea, de când eram mic, „piratule”. Nu ştiu ce-i venise, dar aşa mă alinta. La început mă enerva chestia asta. Ce-aveam eu în comun cu piraţii? Nici măcar nu-mi plăceau, ca personaje (iar pe vremea aia nu se inventaseră Piraţii din Caraibe). Cu timpul, m-am obişnuit. Apoi, după ce am plecat la facultate şi ne întâlneam tot mai rar, acel „piratule” căpătase o altă însemnătate – era ceva personal, tipic, devenise autentic, era ca o parolă. Iar după ce am trecut binişor de vârsta pe care o avea el când îmi găsise acest alint (ca să-i zic aşa în continuare), am ajuns să-mi placă să-mi spună aşa. Iar de azi nu mai e cazul…
Oraşul văzut de nu prea sus. Foto: Calin Hera (sep 2011)
De la biroul său aflat la ultimul etaj al unei clădiri năltuţe, inginerul Popescu priveşte acoperişurile caselor din jur. Câteva roşii, noi, de-ţi vine să pui frişcă pe ele. Cele mai multe sunt însă din tablă ruginită. Nu e un cartier mărginaş, dar blocurile de birouri răsărite fără vreo noimă anume par a strivi căsuţele vechi, tot mai înghesuite (acum de sus în jos). Inginerul Popescu soarbe din ceaşca cu ceai de măcieşe. Am o abordare prea descriptivă, îşi zice, apoi se întoarce la vraful de laptopuri de pe birou.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 