.Am reluat astăzi Ora de caligrafie. Pentru că credem în scrisul de mână. Într-o vreme în care Inteligența Artificială generează texte instant, scrisul de mână construiește gândirea. Am spus câteva cuvinte în deschidere.

Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
.Am reluat astăzi Ora de caligrafie. Pentru că credem în scrisul de mână. Într-o vreme în care Inteligența Artificială generează texte instant, scrisul de mână construiește gândirea. Am spus câteva cuvinte în deschidere.

Deja, fetița e mai degrabă domnișoară. Băiatului i se schimbă vocea, îi mijește mustața. Când îți strânge mâna, se simte forța tinereții. Te ajută deja să cari sacoșele din portbagaj. Le alege pe cele mai grele, fără să zică nimic. Cumva, te protejează. Îi percepi zâmbetul interior, al satisfacției că poate face asta, o face, dar nu o declară. O ține pentru el. Ca să nu te simți prost tu, tatăl lui.
Vine o vreme când un tată trebuie să scrie pe blog despre cartonașele de la Mega Image. E cazul meu, acum*.
Niciodată nu i-am văzut ochii, se pare. Dar erau mari și jucăuși. Sunt convins de asta. La un câine, două lucrui nu mint: coada și ochii. Atunci când una e jucăușă, la fel sunt și ceilalți. Iar Pufi era un cățel jucăuș. Al naibii de jucăuș. Ca un copil mare.
Fetița e acum domnișoară. Cel puțin așa îi place ei să se simtă uneori. Mai ales în vacanțe, când umblă țanțoșă cu pantofii cu toc găsiți prin casă, sau atunci când vreun vecin sau vreun vânzător îi spune sărutmâna. Alteori, e foarte copilăroasă. Vrea jucării de la Moș Crăciun. Anul viitor, gata, n-o să-mi mai aducă jucării, dar acum nu vreau haine, nici cărți, doar jucării.
Un grup de copii de-a cincea la metrou. Emoții. Azi au prima teză la română. Au fost la biserică, să se roage.

Tatăl, văzut de copiii lui. Sursa: InfoNaiv / arhiva personală
Am descoperit din întâmplare două portrete pe care copiii mei mi le-au făcut în urmă cu mulți ani. Fiul meu observase pe capul meu mai mult păr decât îmi dăduse fiică-mea – sau poate era el mai generos de felul lui. Mi-a văzut și sprâncenele, care sunt greu de neluat în seamă, s-o recunoaștem.
Hai să mergem în parc. Pentru fetița cu două codițe împletite, care îi saltă de zor (fiindcă nu stă o clipă locului), în parc înseamnă la locul de joacă. ”Pa’c” a fost primul cuvânt pe care l-a rostit, după clasica serie mama-tata-apa-pipi-caca. Încă de când era mică și abia începea să silabisească, ieșirea în parc este probabil cel mai plăcut moment al zilei. Ar fi stat ore în șir să se dea în leagăn, acolo, în parc. ”Hinta palinta, moșul cu plăcinta”, cum îi cânta taică-său, care, fiindcă îi plăcea fetiței, inventase strofe noi: ”Hintuța palintuța, moșul cu plăcintuța”, ”Hintuța palintoaia, moșul cu plăcintoaia” și așa mai departe.
M-am întrebat în mai multe rânduri care pisică e mai simpatică: Garfield, care doarme şi mănâncă (preferă lasagna) sau cealaltă, Tom, care pune la cale planuri diabolice ca să prindă şoarecele, sfârşind însă mereu prinsă ea însăşi între capcane şi mătura mânuită dibaci de stăpână al cărei chip nu-l vedem niciodată? De ce câinele e personajul principal (dă titlul seriei) din Scooby Doo, deşi participă la acţiune alături de oameni? M-am întrebat de ce Porky Pig aduce atât de mult a om şi, totuşi, toată lumea ţine cu Bugs Bunny, care desăvârşeşte metode simple sau foarte sofisticate pentru a-l chinui pe nepriceputul vânătorul, care se bâlbâie, mereu şi mereu, sau tace tâmp, când e întrebat, la mişto: What’s up, Doc?

Personaj dintr-un episod Scooby Doo. Sursa: boomerang-tv.ro
Ca orice om al începutului de mileniu III, care are acasă copii şcolari, m-am confruntat cu problema Dominaţiei Programelor de Televiziune pentru Copii asupra Odraslelor (DPTvCO). Îi ţine ocupaţi, deci îţi lasă timp să respiri, dar ce le spune, ce îi învaţă? De bine, de rău, de aşa şi aşa? Pentru că, ştim cu toţii, programele de televiziune trebuie să facă rating, altfel sunt scoase degrabă din grilă. Dar ce înseamnă rating atunci când publicul ţintă sunt băieţei şi fetiţe cu vârste de la 2 la 16 ani?
Am început excelent ziua de sâmbătă (azi e luni…), cu un savuros spectacol de teatru, pe scena de la La Scena*. O trupă de copii, din care face parte nepoată-mea (!), a jucat original şi proaspăt Apolodor. Versurile lui Gelu Naum au sunat aparte în interpretarea jucăuşă a copiilor. Foarte agreabil!
*În clădirea de la interscţia străzilor Mîntuleasa şi Calea Călăraşilor a fost, în anii ’90, sediul World Vision
Am informaţii precise că se apropie sfârşitul anului şcolar şi că unele clase (grupa pregătitoare-clasa zero, ciclul primar) pregătesc serbări. Ştiu şi că nu mai prea sunt la modă serbările în care se recită otova poezioare, apoi doamna educatoare/învăţătoare pune muzică, copiii cântă peste melodia înregistrată, impulsionaţi de „doamna”, apoi recită iar, părinţii aplaudă, fac poze, se uită la ceas, etc. Cred că mai instructive şi funny ar fi 4-5 scenete (amuzante, eventual cu tâlc) în care copiii să joace nişte roluri.

Exercitiu de olarit sau cum începe lutul sã devinã obiect util si cultural deopotrivã. FOTO: Calin Hera (special pentru MFV)

Odatã modelat si uscat, obiectul din lut e pictat cu culori fãcute de mesterii olari tot din pãmânt, folosind instrumente specifice. Foto: Cãlin Hera

Anunt în penumbrã postat în interiorul unui chiosc cu obiecte din ceramica de Horezu. Foto: Calin Hera