Tatăl, văzut de copiii lui. Sursa: InfoNaiv / arhiva personală
Am descoperit din întâmplare două portrete pe care copiii mei mi le-au făcut în urmă cu mulți ani. Fiul meu observase pe capul meu mai mult păr decât îmi dăduse fiică-mea – sau poate era el mai generos de felul lui. Mi-a văzut și sprâncenele, care sunt greu de neluat în seamă, s-o recunoaștem.
Se pare că eram nebărbierit când i-am pozat (fără să știu). Oricum, apreciez spiritului lui de observație (și faptul că i s-a părut interesant să redea și cruculiulița pe care o port la gât de când am plecat de acasă, la 18 ani). De partea cealaltă, fiica mea, pe care o știam vorbăreață încă de atunci, și mereu dornică să comunice, a făcut economie de creion și m-a portretizat din câteva linii. Ceea ce remarc e o anumită căutătură interesantă. Desenul ei înfățișează o atitudine vecină cu mirarea; scriam mirări încă de pe vremea aia, poate de aceea.
NOTĂ. Am găsit desenele într-o postare din 2009.
Am găsit un comentariu care încearcă să analizeze desenele (Analizand pe rand maniera fiecaruia de a desena, remarc doua aspecte pozitive care se completeaza reciproc. Baiatul e foarte atent la detalii si la trasarea unui contur cat mai fidel. Fetita, in schimb e mult mai sintetica si mai rapida, a obtinut esenta fizionomiei din cateva tuse! Probabil ca sunt in vacanta si au dorit sa guste placuta provocare de a te defini cat mai perfect!).
Am căzut pe gânduri și amintiri citind alt comentariu scris de buna Leo, cea care ne-a părăsit prea curând, prea tragic…
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns