Profu’ de sport spunea că are o singură pretenție de la noi: atunci când ne va vedea pe stradă, peste ani, să-i placă mersul nostru. „Pieptul sus, spatele drept!”, era refrenul orelor de Educație fizică, asezonat cu ture de școală, mersul piticului pe terenul de handbal, sărituri de tot felul, iar ture, plus mult fotbal. Așteptam cu nesaț ultimul sfert de oră, în care jucam fotbal pe grăbite, cu poftă, partide ce se duceau târziu, în pauze, când marginile terenului se umpleau de spectatori. Ne plăcea. Azi, după mulți ani, merg OK pe stradă și, dacă e de alergat, nu mi-e rușine cu „ținuta de alergare”. Atât că nu l-am mai întâlnit pe profu’ de sport, să văd ce părere are. Ultima oară când ne-am văzut a fost într-un context mai aparte, despre care voi povesti cândva. Era cu pac! pac!.