Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | #ecouri #bach… la Am fost la „Bach, colegul de b… |
 | CalinH la Despre lucrurile care contează… |
| CalinH la Bucătarii din gips de pe litor… |
 | Anonim la Bucătarii din gips de pe litor… |
„Omul se trage din maimuță. Soldatul, din porc”. Acesta este principiul călăuzitor al activității de zi cu zi pe care o desfășoară locotenentul Mitran. Ești la Bacău acum, unde plouă mărunt și rece, și îți amintești cum făcea Mitran transpunerea în practică a acestui crez.
Serveam patria. Sau, folosind terminologia oficială, îmi satisfăceam stagiul militar. În anii aceia, iernile erau grele. Teribile.
Erau trei ore între trenul de la Bacău şi cel de Hunedoara. Mă aştepta în gară, mă ducea la un restaurant bun. Vorbeam mult. Dă-i tot ce vrea, îi zicea ospătarului, apoi se răzgândea şi comanda el si se asigura că grătarul e mare cât farfuria şi carnea prăjită numai bine, cât să mustească puţin. Băutura şi desertul le alegeam eu. La plecare, îmi punea în raniţă un pachet cu caşcaval, salam de Sibiu şi alte chestii care nu se găseau pe vremea aia. La plecarea lui…, ce-aş putea oare să-i pun în raniţă?
Avansat la gradul de maior cu ocazia pensionării premature, lt. Mitran se simte, în sufletul lui, tot locotenent. I-a spus lui odată cineva, un soldat neinstruit, că dacă nu esti personaj literar degeaba iei spăgi. Spaga trece, cartea rămâne. Nici pensia nu e bătută în cuie, oricât de specială ar fi. Ceea ce e nedrept. Păi, câti copii au venit la el în pluton, inocenti, visători, plăpânzi, si au plecat umflati în obraji, fumători, îmbuibati de bromură si, deci, bărbati adevărati, care stiu că viata e la fel ca oamenii, de rahat?
ESPLICATIE.
Afli că Sandu ţi-a trimis un joc electronic de şah. Un computer incredibil, care joacă şah pe nouă niveluri. Mutările sunt comunicate de intersecţia ledurilor care luminează, roşu. E fabulos, abia aştepţi să ajungi acasă, de revelion, să-l încerci.
Până atunci, te mulţumeşti să joci şah prin corespondenţă cu câţiva prieteni, aflaţi şi ei în armată care pe unde. Te mulţumeşti să joci în gând şi asta îţi dă un soi de superioritate faţă de camarazi.
Dar, deodată, îţi aminteşti de civilii de la fermă: oameni foarte simpli, rudimentari, aproape primitivi, murdari, care vorbesc tare, agramat. Nu dai doi bani găuriţi cu pistolul mitralieră pe ei. Şi, totuşi, doi dintre ei, doi din nouă!, joacă şah extraordinar! „Să-mi explice cineva ce înseamnă asta!”, aproape strigi.
Azi-dimineaţă, când trebuia să vă treziţi (era 5:45), cineva a strigat: „Stinge, bă, lumina!”. Şi aşa aţi mai furat 20 de minute de somn dulce. Până a venit plutonierul, care s-a făcut foc şi v-a scos la câmp sărind peste micul dejun. Ce bou!
Descoperiţi schema cu uşuratul. La intervale de 15-20 de minute, „aveţi nevoie”. Staţi în lan, la poveşti, câte zece minute, tu, Dănuţ din Roman şi filosoful. Mitran se prinde, într-un târziu. „Mă, voi chiuliţi”. Vă dă o porţie specială, o grămadă de vreo trei tone. „Acum aveţi treabă. Când terminaţi de depănuşat, vă strâng mâna şi sunteţi liberi să plecaţi la fermă”, zice. Ameninţarea cu strânsul mâinii vă face să vă mişcaţi şi mai în dorul lelii.
Vezi o droaie de căprioare rămase fără ascunzişuri. Se pare că sunt, totuşi, destul de proaste. An de an lanurile cresc, apoi sunt făcute una cu pământul, iar ele tot aici se ascund, sezonier. Parcă ar fi căprioare călătoare. Vezi şi foarte mulţi greieri, printre grămezile de porumb. Probabil că vor să recupereze – au uitat iar să adune câte o boabă, cât de mică.
Eraţi în remorcă, treceaţi pe lângă ferma Nuştiucare. Locotenentul Mitran îl cheamă la el pe giuleştean. „Cioară, mergi de adă un sac de seminţe!”. „De unde?”, a întrebat el. „Orientează-te”, şi i-a făcut cu ochiul. Rapidistului nu i-a trebuit mult şi s-a întors la tractor cu un sac în spate. „Bine, mă, cioară, numai atât ai adus?”, i-a zis Mitran după ce ăla s-a spetit şi a urcat sacul în remorcă. Apoi, molfăind seminţe (floarea soarelui): „Ia mergi tu pe jos, soldat puturos!”.
E senin şi se vede Carul Mare. Şi luna, ca o mămăligă începută. Eşti planton, poate ultima oară la Ferma Gemenele. Robert, care e de serviciu la bucătărie, îţi aduce o cană cu ceai fierbinte. Prea fierbinte. Te ustură limba şi cerul gurii. Dar asta te păstrează treaz. Lucru bun, câtă vreme lt. Mitran s-a pus pe făcut controale.
Dănuţ, care a fost planton 2 azi-noapte, a dormit dus. L-a prins Mitran: „Faci planton 2 până plecăm de aici!”, l-a pedepsit. Giuleşteanul îl ia la mişto: „Ce preferi, planton 2 sau moartea?”. „Moartea”, răspunde Dănuţ, palid.
Noroc că azi a venit un colonel, nervos nevoie mare (ţi-a aruncat căciula cât colo – „Ce-i asta, soldat?”) şi v-a zis că peste două zile plecaţi la Bacău. E al nu ştii câtelea zvon, de data asta lansat de un înstelat mare. Chiar dacă vom pleca peste două zile, Dănuţ tot are ghinion: azi prinde cel mai lung planton 2 din lume, cel de la schimbarea orei! (Acum se chinuie să adoarmă.)
I pak dau vouă de stire că, asa cum sâmbăta e zi de poezie pe acest blog, duminica va fi zi de „Servesc patria”. Cel putin asta îmi propun.
Pentru cei care nu stiu despre ce este vorba, iată secretul, în două-trei cuvinte: am efectuat stagiul militar (cum se spunea) timp de 9 luni, în perioada 1986-1987, la Bacău (U.M. 01184), cu o repriză consistentă (aproape o lună si jumătate) la munci agricole în Insula Mare a Brăilei. A fost o experientă terifiantă, de-a lungul căreia am aflat că oamenii nu sunt neapărat buni. A fost puscăria mea.
Asa cum se vorbeste despre rezistenta prin cultură (subiect la modă mai ales după vizita Hertei Muller în România), pot spune că eu am rezistat, de-a lungul celor nouă luni, prin scris. Am scris scrisori zilnic. Pe cele trimise acasă, ai mei le-au păstrat. M-am trezit, astfel, în fata unor documente care, sper, mă vor ajuta să redau mare parte din cele ce le-am trăit atunci.
Episoadele publicate până acum, pe care le găsiti aici, precum si cele care vor urma (nădăjduiesc), sunt transcrieri ale principalelor momente evocate în scrisorile respective. După ce voi termina „transcrierea”, voi încerca să rescriu, să pun cap la cap toată marfa, să creionez personaje. Dacă mă va ajuta Dumnezeu, voi duce până la capăt toată această întreprindere sub ochii vostri.
Am zis să vă zic.
Căpitanul s-a îmbătat iar (Legendă: căpitanul ăla adus disciplinar la noi după ce a bătut plantoanele la Ferma Filipoiu). I-a pus pe veselari (Legendă: soldații care fac de serviciu la bucătărie; spală vesela) să facă lună sub chiuvete, la colțurile sobei și în alte locuri mai greu accesibile.
Text de Ana Blandiana, scris la rubrica Atlas în România literară (cred, dar nu sunt sigur) în toamna anului 1986
Dragii mei,
Am ajuns cu bine la 01184 (dar cred că nu trebuia să scriu indicativul, parcă ziceau că e secret). Deja suntem la oraş, deci pretenţiile sunt mai mari. (Da, e şi mai frig.) Aşadar, am nevoie de încă o pereche de ciorapi de lână (hai, să fie două!), o pereche de mănuşi de lâna, preferabil verzi, un piaptăn, o cămaşa de corp, sacul de dormit şi sacul sacului de dormit.
Oricum, valiza e plină, nu ştiu unde o să le pun pe toate câte sunt, mai ales că ni s-a zis să eliminăm tot ce e „în plus”. Rugaţi-o pe Ela să bată la maşină proza aia, că vreau s-o trimit undeva. Mai vreau şi două paste de pix; cele trimise deja, care erau foarte bune, s-au terminat. Fise pentru telefon mai am.
Tată, dacă poţi, cumpără, te rog, cărţile lui Mircea Eliade despre care vorbeam la telefon. Adaug pe listă romanul lui Radu Ciobanu, „Casa fericiţilor” (Editura Militară, 288 pagini, 16 lei). Păstrez o frumoasă amintire celorlate cărţi ale lui.
Vă trimit un articol în care Ana Blandiana acuză „pasivitatea etern salvatoare”.
Surpriză. Unchiu-tău, care e cam imprevizibil (de felul lui), ajunge la fermă într-o dimineaţă cu vânt. Foarte de dimineaţă. Remarcabil e faptul că bidonul de cinci litri pe care ţi-l aduce e plin ochi cu palincă. E drept, bidonul de trei litri pare mai aerisit. Le piteşti pe amândouă sub pat, între valize. Unchiu-tău pleacă destul de repede (îl aştepta un tractor, cel care-l adusese), nu înainte de a te pupa zgomotos. „La mulţi ani, nepoate!”, zice şi o întinde.
Când vă întoarceţi de la câmp aveţi un amestec de voie bună şi tristeţe. Se numeşte nostalgie, o nostalgie incipientă: mâine plecaţi la unitate. S-au terminat muncile. Nu-i vorbă, câmpul pare la fel de plin de porumb (lăsat în urmă de combine) ca la sosire. E doar mai ruginie culoarea lanurilor şi voi doar ceva mai, cum se zice?, căliţi. Ţi-e dor de un duş temeinic.
Deşi unchiu-tău strânsese dopurile bine şi palinca adusă era marfă a-ntâia, în dormitor a apucat să se aşeze un miros aparte. Mişu, care fusese de serviciu pe dormitor îţi face cu ochiul. Plutonierul venit să verifice naiba ştie ce îţi face şi el cu ochiul. Ofiţerii primesc „consemn” (nu ştiu cum) şi se adună „să facă bilanţul” în cameră la Mitran – la care ajunsese deja bidonul de trei litri.
Mai modeşti, tu şi colegii de pluton, ieşiţi în curte, lângă jgheaburi. De data asta faceţi alt fel de spălături. Cei cinci litri de palincă ajung până dincolo de miezul nopţii. Ajung la toată lumea. Stelele desenează figuri mişcătoare pe cer. E ca la cutremur, într-un fel. Nu ştii cum se face, dar vă dezmeticiţi abia în tren, undeva către Adjud. Locotenentul Mitran ar vrea, toată dimineaţa, să vă zică ceva, să vă dea un ordin, dar nu poate. Asta îl chinuie. Nu ţine la băutură, îţi şopteşte cineva, dar parcă te zgâlţie şoapta lui mai tare ca trenul. Nici tu nu ţii.
NOTĂ.
Găsiţi aici ceea ce am scris până acum la capitolul „Servesc patria”. Poate că e bine să vă facaţi timp să citiţi/recitiţi, că am de gând să merg înainte cu proiectul ăsta 😉
„Soldatul românesc…”, începe ofiţerul a spune, dar vede că plutonul râde, de parcă ar fi dat o comandă greşită. Atudorei îi face semn cu ochiul, cum că Ardeal iar l-a luat peste picior.
– Faci mişto, bă? Ai călcat într-o flegmă de şmecher, soldat?, se apropie de Ardeal, pe jumătate ameninţător.
Atudorei şi negriciosul se pun să râdă. Pe rând, lăţesc zâmbete şi ceilalţi. „Hehe, mi-a ieşit poanta asta”, îşi zice locotenentul Mitran. Apoi scoate din tocul pistolului o ţigară. Şi pufăie, înţelept.
NOTĂ.
Am făcut acest PA adineauri pentru că n-am mai scris de prea multă vreme pentru „Servesc patria” şi fiindcă am vrut o prospătură veche pentru concursul de pe trilema.
Ajungi la fermă ca de obicei: frânt. Boian, căruia îi venise rândul să fie „planton la dormitor”, te aşteaptă ca spiriduşul lui Moş Crăciun. „Caută sub pernă”, spune. Găseşti o scrisoare de la Violeta. Îţi vine să-l pupi. „Acum, caută sub pătură”. Alta. Te poartă de jur împreujurul patului, de unde culegi patru scrisori de la Violeta. Nici mâncare nu-ţi mai trebuie.
E o zi de marţi. Stai inte trei combine, cinci tractoare, două remorci şi un compresor. Undeva se sudează. Zgomotul e infernal. Totul e trepidaţie, până şi norii cenuşii de deasupra se scutură, mocăneşte. Te gândeşti că vei pleca damblagit de aici.
Atunci ai văzut căprioara. Sărise dintr-un lan de porumb care, imediat după aceea, a fost culcat de o combină zgomotoasă. A început să alerge, derutată, 40-50 de metri. Apoi s-a oprit să privească în urmă. A făcut câţiva paşi înspre lanul făcut una cu praful, apoi s-a întors brusc. Ce va fi lăsat în urmă?, te întrebi.
A început să fugă iar, în salturi precise, peste rândurile tăiate regulamentar (teoretic). Preţ de câteva minute, a alergat când într-o parte, când în alta a perimetrului delimitat de combine. Din ce în ce mai agitată, a adulmecat praful mirosind a tragedie. Sălbăticiunea nu mai avea nimic sălbatic în ea. Doar o privire pierdută. Iaai văzut ochii când s-a oprit la câţiva paşi de tine. Se uita în zare, către pădurea care se vede înspre răsărit. Ai privit şi tu într-acolo şi parcă ai simţit o boare de răcoare.
Animalul s-a mai uitat o dată la tine, apoi spre lanul din care a fugit şi care nu mai e. I-ai auzit inima, poţi jură asta, inima salbaciunii, bătând nebuneşte. Apoi a făcut gestul acela surprinzător: a pornit într-o cursă nebunească. I-ai admirat goana perfectă, salturile suple, săgetarea cenuşie, precisă. Prea precisă, ţi-ai zis, şi ai înţeles.
Goană căprioarei tintea un pâlc răzleţ de porumb, din partea de nord a perimetrului. A ajuns în Raiul Admis cu o secundă înaintea unei combine hodorogite ale cărei cuţite au transformat totul în praf, ca un abur roşu-cenuşiu. Ai apucat să priveşti linia pădurii prin şuvoiul galben de porumb, după care ţi-ai simţit obrajii udaţi de ploaie (ce altceva să fi fost?).
Am văzut ieri primul stol de păsări călătoare. Zbura într-un V uşor şerpuitor. Părea că ştie foarte bine ce are de făcut. I-am invidiat pe acei cocori: îi durea în pene! Îi trăgea aţa să plece undeva, urcau în înaltul cerului şi zbang!, pe-aici ţi-e drumul.
Al doilea stol m-a dat gata. Imediat ce ne-a depăşit (ce-om fi reprezentat noi, plutonul 4 din compania a treia, murdari, jigăriţi, flămânzi, mizerabili?), a început o ciudată mişcare pe loc, răsucita, ca un vârtej, dementă. Totul a durat câteva secunde după care, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, au plecat mai departe, într-un V perfect.
M-am tot întrebat ce a însemnat acest comportament ciudat. Curent de aer ascendent? Îmi place să cred că ne-au salutat şi atât.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 