Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici.| Mersul lucrurilor |… la A venit PArza | |
| Calul moralist | mee… la Solidar cu cel mai bun prieten… | |
 | La Odeon! | Despre O… la Dacă Pergolesi ar fi avut… |
| PAct | meetSun.ro la Votaţi statuia preferată |
Tadjikistan. Harta politică
Îmi face plăcere să vă atrag într-o capcană: lecturarea unor jurnale extraordinare. Prietenii mai vechi ai acestui blog au apucat să-l cunoască pe cell61 şi să devoreze jurnalul lui din Mongolia.
Acum vă vând un pont: pe unul dintre cele mai interesante bloguri din România (dar La colţu’ străzii e mai degrabă un fenomen), puteţi citi, pe măsură ce se scrie, jurnalul Monei Prisăcariu, care s-a făcut voluntar în Tadjikistan (timp de un an).
Text de Ana Blandiana, scris la rubrica Atlas în România literară (cred, dar nu sunt sigur) în toamna anului 1986
Dragii mei,
Am ajuns cu bine la 01184 (dar cred că nu trebuia să scriu indicativul, parcă ziceau că e secret). Deja suntem la oraş, deci pretenţiile sunt mai mari. (Da, e şi mai frig.) Aşadar, am nevoie de încă o pereche de ciorapi de lână (hai, să fie două!), o pereche de mănuşi de lâna, preferabil verzi, un piaptăn, o cămaşa de corp, sacul de dormit şi sacul sacului de dormit.
Oricum, valiza e plină, nu ştiu unde o să le pun pe toate câte sunt, mai ales că ni s-a zis să eliminăm tot ce e „în plus”. Rugaţi-o pe Ela să bată la maşină proza aia, că vreau s-o trimit undeva. Mai vreau şi două paste de pix; cele trimise deja, care erau foarte bune, s-au terminat. Fise pentru telefon mai am.
Tată, dacă poţi, cumpără, te rog, cărţile lui Mircea Eliade despre care vorbeam la telefon. Adaug pe listă romanul lui Radu Ciobanu, „Casa fericiţilor” (Editura Militară, 288 pagini, 16 lei). Păstrez o frumoasă amintire celorlate cărţi ale lui.
Vă trimit un articol în care Ana Blandiana acuză „pasivitatea etern salvatoare”.
E seară. Ies la o plimbare cu Lia. Alegem parcul din curtea Politehnicii. E o seară plăcută, o noapte promiţătoare. N-avem răbdare. O ridic în braţe. Îmi muşcă buzele. Ne năpustim unul în celălalt. Suntem o năpustire. Un fulger care porneşte de jos în sus şi dă naştere unei stele. Pe feţele noastre explodează lumina proiectată de o lanternă. Lumina se stinge. Aud un glas. Se vrea impersonal, dar jur că e al lui Ovidiu:
– E mai bine să plecaţi. Tocmai au fost ridicaţi trei studenţi care stăteau pe o bancă, lângă TCM.
Nicio şansă să urc la Lia. Portarul e incoruptibil. Poate din cauza uniformei de gărzi patriotice pe care o poartă un tip cât uşa.
Plec spre casă. Pe drum, droaie de patrule. Tanti Ani e stresată. Mă simt tot mai sărac. Asta îmi dă o oarecare beatitudine. Nu mai am cartelă. Am pierdut-o. Mi-e foame. În casa asta n-am mai mâncat nimic de o săptămână. Cred că n-am mai mâncat cam nimic în răstimpul ăsta. Mi-amintesc cu jind de ospăţul de la cămin: pâine uscată, muiată în uleiul întărit din tigaie, cu multă apă între două dumicate. Găsesc un rest de gutuie. Îl devorez. Mai bine mă culc. Oare cum e să te trezeşti din somn de foame?
NOTĂ.
Episoadele anterioare
1. Fuga până-n toamnă
2. Se miscă tările
3. Fata aia
4. Ninge în noiembrie
5. Mă uit la bulgari
6. Jos zborurile în Cosmos!
7. Nadia
30 noiembrie.
Mă şochează fuga Nadiei Comăneci. Mi-e greu s-o interpretez altfel decât un fapt simbolic. Sufăr.
8 decembrie
Un tip de la ASE a trimis o scrisoare la Europa liberă. Colegii s-au strâns în jurul lui. Au spus că, dacă i se întâmplă ceva, nu mai calcă pe la şcoală. Mi-ar plăcea să fie adevărat. Ceea ce e cert e că, după momentul ăsta, bursele au fost majorate cu 10%.
Străzile sunt patrulate în continuare. Simt tot mai mult nevoia să vorbesc cu tata. E prea mult până când voi ajunge acasă (22 decembrie, probabil), mai e aşa mult. I-aş scrie să-i spun ce-mi trece prin cap, dar mi-e teamă de violabilitatea corespondenţei.
Îmi amintesc întâmplarea de la Iustin, din urmă cu câteva luni. Am vut să-l vizitez, dar nu era acasă. I-am lăsat un bilet în cutia postală. Pentru că n-aveam pe ce scrie, am rupt prima foaie dintr-un almanah, aia cu tabloul. Am scris pe verso ce am avut de spus si am pus un P.S.: După ce citeşti, poţi arunca asta în veceu. Seara, m-a căutat Iustin. Mi-a spus că n-are rost să risc asa, ca fraierul, pentru o glumiţă. Dacă vreau să fac într-adevăr ceva, să-i spun.
În urmă cu alte luni, am fost în Cişmigiu cu Laura. Am pus pe bănci foi pe care am scris „Jos Ceauşescu!”. Mi-a fost teamă. Curajul Laurei mi-a făcut bine.
Azi-dimineaţă am scris acelaşi lucru în câteva toalete de la facultate. Am dat peste câteva inscripţii asemănătoare.
Aud că Jivkov şi familia vor fi aduşi în boxa acuzaţilor, la Sofia. Gorbaciov şi Bush s-au întâlnit la o discuţie pe care o bănuiesc foarte importantă. Cum se simt, oare, aceşti doi oameni? Ce presiune e pe ei? Sunt marionetele cuiva? Sunt pe cont propriu? Cum se simt să fie atât de importanţi? Şi totuşi, sunt oameni. Semeni.
23 noiembrie.
Mâine se termină Congresul. Nimic nou. Nimic vizibil. Mi-am cumpărat Scânteia. Mi-am notat, din cuvântările lui Ceauşescu: „Este bine cunoscut că nicio clasă socială, nici stăpânii de sclavi, nici feudalii, n-au cedat locul de bună voie, ci au trebuit să fie izgoniţi de la putere, pentru a asigura progresul societăţii omeneşti”. E gura păcătosului care ameninţă? Oricum, am senzaţia că adevăr grăieşte.
Ceauşescu mai condamnă „experienţele nucleare şi zborurile în Cosmos”, vrea să reducă raportul dintre retribuţiile mari şi cele mici, care acum sunt de 1/4,5. „Aceasta înseamnă dreptate socială, reprezintă preocuparea pentru bunăstarea generală a poporului”, zice şi îmi pare atât de ipocrit. Ce bunăstare? Cum poţi să-i zici cuiva căruia îi micşorezi leafa că ar duce-o mai bine?!
Mai notez că „socialismul a devenit un voinic puternic, un Făt-frumos, care a crescut într-o lună cât alţii într-un an – cum se spune în poveste -… reprezintă viitorul… trebuie să avem permanent în vedere de a face totul pentru ca acest voinic, socialismul, să triumfe nu numai în România, ci şi în întreaga lume!”.
Cred că a luat-o razna. Mă întreb cum naiba l-au aplaudat ăia când l-au auzit. Cum naiba să nu-l aplaude, dacă sunt morţi de frică?
Citesc în metrou Bedros Horasangian, „În larg”, o carte foarte bine scrisă. Mă bucură lecturile din Sorin Preda („Plus-minus o zi”), Cătălin Țârlea (deşi la prima lectură, la cenaclu, nu mi-a plăcut), Mircea Cărtărescu („Visul”).
Pe 17 noiembrie a fost prima ninsoare a sezonului. Va fi o iarnă lungă şi grea? Nu ştiu. Deocamdată, mă bucur de peisaj. Dincolo de piaţă, soarele tocmai dă colţul după blocurile de 10 etaje. E roşu. Aruncă o culoare caldă în cameră, prin balcon. Ninge cu disperare şi mă surprind zâmbind. Îmi face bine această imagine.
NOTĂ.
Episoadele anterioare
1. Fuga până-n toamnă
2. Se miscă tările
3. Fata aia
noiembrie 1989.
La ziua lui Florin, văru-meu, cunosc o tipă, Gabi, cu un mini negru, strivindu-i funduleţul, colanţi negri şi o bluză neagră, cu mult relief. Ne mozlolim vreo oră, pe balcon. Un balcon destul de strâmt. Trece o săptămâna până când ne întâlnim iar. Nu ştiu cum se face, dar niciodată nu sunt acasă când telefonează. Tanti Ani îmi spune, de fiecare dată, „iar te-a căutat fata aia!”, şi face cu ochiul.
Într-o seară am ieşit, ne-am plimbat un pic, apoi am mers la un apartament de unde avea ea o cheie (nişte cunoştinţe care lipseau până a doua zi). Nu ştiu ce, dar înainte de a urca în bloc s-a întâmplat ceva. Habar nu mai am ce. Poate am zis eu ceva aiurea. Chestia e că mi-a spus „Hai să dăm o tură, să vedem dacă au plecat”, şi la fereastra îndărătul căreia zicea c-ar urma să ne aflăm era mereu lumină, vreo oră, cât ne-am învârtit ca proştii. „Avem ghinion”, am concluzionat amândoi. Ne-am sărutat la despărţire. Fără respiraţie, dar totuşi fals. Ne vom telefona a două zi, ne-am zis. Fireşte, nu ne-am mai găsit de atunci.
16 noiembrie. Îl conduc pe Dan F. la gară. Se întoarce la Timişoara. Ieri a fost meciul cu Danemarca. Cel mai mult m-a impresionat nu victoria alor noştri, ci reacţia suporterilor danezi, la sfârşitul meciului: ne-au aplaudat pe noi, care-i eliminaserăm. Ne-au dat o lecţie. Într-un fel, ne-au încurajat.
NOTĂ.
Episoadele anterioare
E toamnă şi e ceva în aer. Sunt entuziasmat că basarabenii au obţinut scriere latină şi româna ca limbă oficială (ei îi zic limbă moldovenească acum, e de discutat despre asta!), de succesele Solidarităţii lui Lech Walessa*, de mişcările din Ungaria (mă minunez că se dă liber la alcătuirea de partide politice, cu număr minim de membri, chiar 2-3!). Mă înfiorează masacrul din Piaţa Tian An Men.
Mă intrigă ideea reunificării Germaniei**. Mă sperie soliditatea regimului Ceauşescu, deşi încep să simt ceva în aer.
Singurul lucru de care mă tem e tăvălugul. Mi-e teamă de scăparea de sub control a situaţiei. În acelaşi timp, mă întreb: de sub controlul cui? Adică, până la urmă, de ce ar fi bine să fie sub controlul cuiva?
NOTE
* În prima notiţă din jurnal referitoare la Lech Walessa scriam Vanenza
** Nu ştiu de ce, e un gând care apare la un moment dat în însemnările de atunci; însemnările sunt făcute sporadic, sunt pagini întregi scrise dintr-una, desfăşurarea evenimentelor e mai rapidă decât pot eu, studentul, consemna – n. mea)
Călin Hera. PA-uri şi mirări 