Lebede la Marea Neagră
Când doi se ceartă
Benzi desenate pe pereţii bisericuţei din satul Olari
Am auzit prima oară despre Biserica “Sfinţii Voievozi” şi “Sfântul Vasile” din satul Olari, Horezu, dintr-o poveste. Era vorba, în istoria cu pricina, despre o tânără din Bucureşti care şi-a petrecut vacanţa de vară în celebrul sat al meşterilor olari. Despre biserică se pomenea într-o doară.
Amintire de la Mănăstirea Dragomirna

Mănăstirea Dragomirna, mare câştigătoare azi la Premiile Europa Nostra, fotografiată în urmă cu patru ani de pe celălalt mal al lacului. Foto: Călin Hera
Aflu, via Naiv, că Mănăstirea Dragomirna restaurează atât de bine încât a dat lovitura la Premiile Europa Nostra, ediția 2014, proiectul Frescele Mănăstirii Dragomirna datând din secolul al XVII-lea, Suceava, ROMÂNIA obţinând atât un premiu la categoria Conservare, cât şi Premiul Publicului, pe baza voturilor a peste 10.000 de persoane.
Ştiu ce-ai făcut astă vară!
De făcut la pas
Ce a vrut să spună Autorul?

MFC. Scorbură fără cuvinte, după chipul şi asemănarea omului. FOTO: Călin Hera
Pisica noastră cea de toate zilele (bi)necuvântate

Grup de pisici tolănite în curtea Castelului construit de Regina Maria. Foto: Călin Hera (pentru MFC)
Ulciorul care merge de mai multe ori la apă
Fireşte, problema e mai complicată decât pare: care din cele două ulcioare merge de mai multe ori la apă? Aş vedea o reclamă la ulcioare similară celei la baterii alcaline, dar cine să plătească pentru aşa ceva şi de ce? Până la urmă, cine îşi doreşte într-adevăr să bea apă (sau vin) dintr-un ulcior de lut şi nu preferă un pahar din sticlă, cristal sau, Doamne-fereşte, un pet? Adică lucruri cu care s-a obişnuit deja, în care are încredere. Cunosc oameni care cred că laptele „se face” direct în cutii de carton (ce-i aia vacă?) şi care nu beau apă de la robinet din principiu, iar din fântână sau din izvor – de frică.
Aşadar: care ulcior merge de mai multe ori la apă şi oare ce mai înseamnă asta*, azi?
La bârfă cu măicuţele de la Mănăstirea Dintr-un Lemn
Povestea Mănăstirii Dintr-un Lemn e frumoasă şi incredibilă. Un cioban ar fi găsit în scorbura unui stejar secular o icoană imensă, iar o voce i-ar spus să taie copacul şi să facă din lemnul lui, dar numai şi numai din acel lemn, o biserică. Ceea ce omul a şi făcut. Detalii despre mănăstire, aici.
Biserica e în picioare şi astăzi, deşi au trecut nişte ani (vreo patru sute) de când a fost ridicată. O mai fi fost renovată, o mai conţine şi alte elemente în afară de cele provenite din stejarul cu pricina. Nu ştiu. Ştiu doar că bisericuţa e o „apariţie” în peisajul vâlcean, merită văzută şi fotografiată (atenţie, pentru fotografii din unghiul folosit pentru cadrul de mai sus aveţi de înfruntat un cuib de albine săpat în pământ, la baza gardului care împrejmuieşte micul cimitir din jurul bisericuţei!).
Cu ursul pe pereţii bisericii
Până când afli un lucru, acel lucru nu există pentru tine. Dacă-l afli mai târziu, e mai bine decât dacă nu-l afli niciodată, deşi e un timp potrivit pentru toate.
Am auzit prima oară despre Biserica „Sfinţii Voievozi” şi „Sfântul Vasile” din satul Olari, Horezu, dintr-o poveste despre o tânără din Bucureşti care şi-a petrecut o parte din vacanţă în celebrul sat al meşterilor olari. Nu insist acum pe detaliile poveştii. Spun doar că atunci când am trecut cu maşina pe lângă bisericuţă am simţit un nod în gât. Avea o frumuseţe care aducea cu vechea casă a bunicii mele, aceea din amintire.

Biserica din satul Olari, Horezu, judeţul Vâlcea – vedere laterală (nord), cu dansul ursului. FOTO: Călin Hera
Stând să cadă, bisericuţa din Olari rămâne încă în picioare (parcă numai şi numai) graţie celor câteva desene de pe exterior vizibile încă. Nu bag mâna în foc că sub varul alb al pereţilor, proaspăt şi curat (nu-i aşa?), nu s-ar ascunde alte şi alte desene minunate. Cel al ursarilor mi-a căzut cu tronc. Mi s-a părut atât de neaşteptat, atât de altfel, încât am stat mult să-l privesc. Elementul principal e ursul, cu un fund bombat, stând ciuci, într-un dans chinuit, între doi flăcăi în port popular, cu căciuli a la Tudor Vladimirescu, mustăcioşi, probabil ţigani, cântându-i ursului, enervândul, provocându-l să ţopăie, spre mirarea & bucuria privitorilor (în care ne-am transformat toţi, inclusiv voi, cei care priviţi acum fotografia), în mijlocul unor dealuri rotunde, sub un cer destul de încărcat, cu aer în care se ghiceşte, cumva, muntele.
Nu trebuie să căutaţi creştinism în această imagine. Desenele de pe bisericile din această zonă a ţării sunt mult diferite de cele din Bucovina (mult mai elaborate), dar au păstrat ceva important din autenticul, candoarea şi înţelesurile oamenilor de aici. Nu e cazul unor comparaţii calitativ-valorice, dar vorbim aici despre un patrimoniu, despre ceva mult mai însemnat decât obişnuitele circuri politico-prosteşti din Capitală.

Picturi exterioare pe biserica din Olari, Horezu, judeţul Vâlcea (biserica dansului ursului). FOTO: Călin Hera
Desene precum cele de pe bisericuţa din Olari veţi întâlni frecvent în judeţul Vâlcea (dar şi prin Gorj şi Argeş), aflate, toate, într-o stare avansată de degradare (găsiţi aici şi aici câteva descrieri inspirate). Apostolii frunzei de la Ministerul Turismului, care cred că promovarea României şi turism pe plaiul carpato-dunăreao-pontic înseamnă doar turul bisericilor pictate din Bucovina (minunate, de altfel), ar trebui să ia în calcul (ca să mă exprim pretenţios), bisericile olteneşti. Care încă mai sunt, cât mai sunt, până nu le văruieşte vreun popă milos sau le dărâmă vreun vânticel mai serios (scuze pentru rimă).
Cimitirul filosofic
Am avut o experienţă interesantă, care a început cu un soi de zâmbet superior, prostesc, pentru a trece pe nesimite la o stare aidoma celei în care ajungi în timpul unei lecturi de soi.
Să vă zic: la început a fost senzaţia că mă aflu într-un cimitir de prost gust, îndesat cu cavouri-vilă, cam ca-n cartierele de la marginea localităţilor mai mari sau mai mici. Apoi mi-a venit să râd văzând nişte nume proprii (de exemplu, o familie avea patru băieţi numiţi după numele muschetarilor lui Alexandre Dumas). Atât de tare mi-a venit să râd, încât am fotografiat minunea, să râdă şi alţii.
Câine călare pe căruţa trasă de cal
Peregrnările mele auto pe drumurile din ţară (avem o ţară frumoasă şi bogată) îmi oferă adeseori privelişti dintre cele mai pitoreşti. Uneori am un aparat de fotografiat la mine, alteori doar telefonul. De cele mai multe ori priveliştea trece cu 50-120 km/h, viteză mult mai mare decât viteza mea de reacţie, aşa că totul trebuie să treacă în cuvinte sau în uitare (unele astfel de imagini mă mai vizitează în somn, de capul lor, dar asta e altă poveste). Există însă destule prilejuri în care am şi ce, am şi cu ce, ba, chiar, apuc să fiu pe fază.
Ştiţi cu toţii poveşti, expresii, zicale şi zicători despre căruţele care brăzdau odinioară drumurile mai mult sau mai puţin prăfuite ale patriei. Axioma spunea că
Ziua naţională a accidentelor rutiere
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am nimerit, ieri, pe drum. Am plecat pe ploaie la şapte fără (dimineaţa) şi m-am întors pe neploaie la zece (seara). 90% din timp a plouat. Ştiu că alţi participanţi la trafic, cum frumos li se spune în comunicatele Poliţiei Rutiere, au avut parte şi de ninsoare. Pe unde am trecut eu, aşa cum ziceam, doar a plouat. Inclusiv cu accidente. Fără număr.