Descopăr an de an lucruri pentru care nu aveam ochi în copilărie, când eram preocupat, firește, de joacă, șotii, pescuit, cățărat în copaci, prins șerpi și alte năzdrăvănii. La vacanțele de la Horezu mă refer. Printre descoperiri se află mulțimea de biserici vechi, cu picturi unice, care amestecă imaginile cu sfinți și scene biblice cu imagini păgâne și inscripții ciudate – cel puțin atunci când te gândești la o biserică. Au început a fi renovate, dar timid. Multe sunt căzute, teamă mi-e că definitiv dacă nu intervine vreun Prinț Charles. Și-i păcat, pentru că locurile și ansamblul acestor biserici și mănăstiri rivalizează cu cele din Bucovina. Și cum turismul ecumenic e la mare modă (iar prin zonă sunt o droaie frumoasă de turiști încă din vremea vacanțelor copilăriei mele), lucrurile sunt ca și puse pe tavă. Azi vă arăt câte ceva lucruri despre Biserica Grămești.
Benzi desenate pe pereţii bisericuţei din satul Olari
Am auzit prima oară despre Biserica “Sfinţii Voievozi” şi “Sfântul Vasile” din satul Olari, Horezu, dintr-o poveste. Era vorba, în istoria cu pricina, despre o tânără din Bucureşti care şi-a petrecut vacanţa de vară în celebrul sat al meşterilor olari. Despre biserică se pomenea într-o doară.
48 de ore la Tiraspol. Doi ziarişti români în liniile transnistrene
Reproduc mai jos un reportaj pe care l-am realizat în anul 1992 în revista NU, nr. 74/1992 (12-18 mai). Au fost zile nebune, împreună cu Sorin Stanciu. Textul face parte din perioada pre-internet, altfel spus nu cred că mai există pe undeva în format electronic. L-am recitit pentru că am vrut să retrăiesc acele zile, am zis că mă ajută să înţeleg ceva anume din contextul actual. L-am copiat cu emoţie. Iată-l:
Andreea sare mai departe

Jurnalista Andreea Strachină (Evz), în timpul unui salt cu parasuta, în tandem
Când am primit invitatia, mi-a trecut o clipă prin cap gândul „Ce-ar fi să?”. Dar numai o clipă. Pentru că mi-a fost frică, de-aia. Cred că la fel de frică mi-ar fi fost si în urmă cu 20 de ani si mi-ar fi si peste 20 de ani.
În acelasi timp, am stiut că e o ocazie. O oportunitate jurnalistică a-ntâia. Nu citesti prea des reportaje care încep la sol, continuă la 3-4.000 de metri, apoi coboară lin (cu viteze de până la 110 km/h), legate de niste sfori cu pânză în capăt.
Asa că am vorbit cu doi colegi mai tineri, reporteri speciali. Unul s-a aărtat foaaarte entuziasmat de idee. I-am dat lui invitatia (Discovery channel a oferit unor jurnalisti sansa de a sări cu parasuta, la Clinceni, marketând astfel emisiunea „Supravietuitorul”). Au trecut mai multe zile, însă, si tot n-avea timp. Măi, măi.
Azi am aflat, din întâmplare, că a sărit cu parasuta. Nu el, ci ea: Andreea Strachină, o tânără jurnalistă care m-a dat gata. A fost mai bărbată decât trei bărbati.
Azi m-a oprit să-mi spună multumesc. Mi-a povestit pe nerăsuflate. Mi-a zis că nu i-a fost frică. Doar câteva secunde, când s-a deschis trapa/usa avionului. Mi-a spus că-si simtea obrajii ca-n desene animate (se vede si în fotografie).
A scris misto. Îi văd entuziasm în ochi. Fără asta, nu poti face nimic. Tineti minte numele ei. Eu, unul, voi fi mai atent.
NOTĂ. Neapărat urmăriti filmuletul de pe evz.ro!
Băiaşii se întorc
Povestea băiaşilor v-am mai zis-o, niţel, în urmă cu ceva vreme. V-o reamintesc, celor care o ştiu deja, pentru că, azi, EVZ publică un articol amplu despre ei. Da, colega mea Georgeta Petrovici a făcut un drum până la Pecs, împreună cu Adi Păclişan (n-a trebuit să-i spun de două ori 😉 ) şi s-a întors cu aceeaşi impresie puternică pe care am avut-o eu, fascinată de băiaşi.
Gaăiţi aici articolul din EVZ şi, mai jos, pe cel din 1993 (revista Expres).
E o fotocopie la propriu, făcută după revista Expres. Daţi click pe foto pentru o imagine mărită! Sper să aveţi parte de o lectură plăcută.