Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Ionascu la Şi ficusul înfloreşte, nu-i… |
 | CalinH la lecții de viață |
| CalinH la Cât costă să treci Dunărea cu… |
 | Anonim la Cât costă să treci Dunărea cu… |
..încă nu era apus încă puteam
privi de sus
puteam percepe încă (estompat) realitatea
dacă aș fi respirat adânc dacă
aș fi avut naivitatea
să visez
atunci tot peisajul mi-ar fi năvălit în plămânul stâng
aș fi devenit eu însumi peisaj (pe dinăuntru)
aș fi zâmbit nătâng
S-a mai stins o viață. În urma ei, două lumânări aprinse în fața ușii. Locuia la etajul VI, dar nu știu cine era. Nu știu ce a făcut, cât a trăit, cum a trăit, dacă a fost un om bun. Dacă a avut sau nu copii. Probabil că ne intersectam prin fața blocului și ne salutam amabil. Poate chiar ne zâmbeam. Dacă l-aș fi întâlnit pe stradă, la câteva sute de metri de bloc, poate nu l-aș fi recunoscut. E doar o presupunere. Poate îl știam, poate nici nu-mi voi da seama că nu mai e. Sau poate era o doamnă.
Era odată un om cu părul blond. Asta era o problemă, deoarece locuia în Țara Oamenilor cu Părul Grizonat. Toate drepturile, onorurile, privilegiile, le reveneau grizonaților. Cine nu avea norocul să se nască direct cărunt (un caz la un milion), era lipsit de orice șansă socială, politică, profesională. Era ostracizat până la vârsta senectuții. Pe care puțini o atingeau fiindcă lipsea speranța. La ce bun?, se resemnau tinerii. Tot ce aveau de făcut era să tragă de timp. Să trăiască-n doru’ lelii. Abia aceia care ajungeau (deja blazați) la primele fire albe de păr începeau să-și facă unele calcule, dar nu mai prea aveau cu ce.
Din biroul alăturat se aud zgomote ciudate: scaune scârțâind, pereți scârțâind, hârtii foșnind, zgomot de cești, voci în șoaptă, cu câte un ton mai ridicat, uși închise cu sfială. Pe sub ușa înaltă, albă, închisă, se strecoară o lumină albastră, care poartă toate aceste zgomote. Din câte știu, nu e nimeni dincolo.
Câinele care a avut de ales între New York şi o străduţă bucureşteană. Foto: Călin Hera
Am fost întrebat, Carmen m-a întrebat, ce a făcut câinele dintr-o fotografie pe care am postat-o pe acest blog într-o Miercure fără Cuvinte. Iată faptele (mai jos).
Fantoma din Herăstrău. Foto: Călin Hera
Am un comentariu la postarea din Miercurea fără cuvinte de ieri: de-a lungul timpului am văzut şi fotografiat numeroşi copaci flămânzi, ochioşi, unii aparte, alţii pur şi simplu pofticioşi.
Telefonul lui Daniel, localizat cu precizie
Înainte chiar de cafeaua de dimineaţă am făcut ceva ce rareori fac: am dat o tură pe la câţiva amici vechi, cu care nu m-am mai văzut de multicel. Aşa am ajuns la Daniel P. şi, ce mai tura-vura, vă las să citiţi ce şi cum i s-a întâmplat. Poate discutăm un pic dup-aia.
Un ziar vertical: Austin American Statesman. Aici, pus lângă un format clasic din România: revista Dilema Veche. Foto cu telefonul: Călin Hera
Atunci când Jurnalul naţional şi-a lansat un nou format de ziar, în urmă cu destul de mulţi ani, am zâmbit. Marius Tucă, cel care a venit cu găselniţa de a pune zilnic pe tarabe articole care nu sunt la zi, pentru a se proteja cumva (mă gândesc), a încercat să transforme o calitate fizică – raportul dintre lungime şi lăţime – în una morală. Cum raportul obţinut era vădit în favoarea uneia dintre laturi, ziarul lui a devenit „vertical”, preferând în acelaşi timp să se retragă, cum am spus, din cotidian, în favoarea scriiturii atemporale.
Vedere din Bucureşti. Dincolo de nori se întâmplă ceva. Foto cu telefonul: Călin Hera
Eram la semafor, ascultam muzică şi am aruncat un ochi în sus.
Graffiti oglindit într-un vagon şi familie ieşită la cules. Foto cu telefonul: Călin Hera
Să zicem că, mergând cu metroul, am găsit câteva foi de hârtie scrise de mână, mărunt. Iată ce scria:
„Am venit în Bucureşti. La Gara de Nord, mai precis. Am stat mai la sfârşit, să nu mă înghesui cu restul călătorilor, destul de puţini. Câteva peroane mai încolo, huiduieli, fluierături, camere de filmat.
Fotografie de la filmările pentru spotul Festivalului Filmului European, ediţia 2014. Foto cu telefonul: Călin Hera
Prima filmare la care am luat parte a avut loc cu foarte mult timp în urmă. Prin 1991-1992, dacă nu mă înşel rău. Era un proiect al unor studenţi la IATC. Mi-o amintesc doar pe Ilinca Goia. Am filmat în Gara de Nord, pe un peron, peronul 8, cred. Venea sau pleca un tren, şi cu el iubirea mea. Eu eram prietenul Ilincăi. Ne strângeam în braţe, ne pupam, cut. N-a durat mult, dar îmi amintesc şi acum. Multă vreme, Ilinca Goia a fost preferata mea. Mereu îmi venea să spun „O ştiu, am jucat împreună!”, dar n-am făcut-o. Ar fi fost exagerat :). A trecut destul timp încât să scot la iveală această amintire.
Propun, reponsabil, declararea zilei de 1 Aprilie ca zi liberă*, astfel încât lumea să stea acasă şi, dacă se poate, departe de Facebook. Pe mine au ajuns să mă plictisească păcălelile specifice, care de care mai ingenioase. Le accept doar pe ale copiilor aflaţi la vârsta inocenţei. Am zis!
* Sau, dacă nu, măcar s-o facem Zi Naţională, măcar să ştim o treabă!
Olimpiada Soci 2014. Imagine din timpul probei feminine de coborâre. Printscreen după transmisia TVR
Am avut timp ieri să văd finala probei feminine la coborâre (Olimpiada de la Soci 2014 – am scris ceva dincolo). Mi se par uriaşe aceste evenimente, olimpiadele, campionatele mondiale, competiţiile sportive, concertele. Fac parte din vieţile noastre şi nu doar ca entertainment. Sunt prilejuri în care socializăm global. Sunt un fel de rugăciuni, spirale magice (dau acest exemplu pentru cei care îşi mai aduc aminte de Grig Bivolaru şi grupul lui, MISA). Ne exprimăm umanitatea, civilizaţia, luăm parte, deodată, la întâmplări ale speciei noastre.
Când eram copil şi la înfăţişare, nu doar la minte (sic!), eram fascinat de
Imagine dintr-un autocar în care nişte oameni se întorc dintr-un temabuilding
Într-un exerciţiu care sunt şanse mari să-ţi „pice” dacă participi la un teambuilding cu pretenţii psihologice eşti pus în situaţia în care tocmai s-a prăbuşit / a aterizat forţat avionul în care te afli. Ai supravieţuit, te afli, împreună cu epava şi alţi suprvieţuitori, într-un loc izolat (în mijlocul Oceanului / a unui deşert / în munţi) şi ţi se dă o listă de lucruri pe care le ai asupra ta şi ţi se cere să le ordonezi în ordinea în care consideri că-ţi sunt de cea mai mare trebuinţă. În funcţie de alegerile individuale şi de alegerea pe care o face, după negocieri, grupul în cai fost repartizat, psihologii trag nişte concluzii.
Vedere din Bucureşti (MFC). Animal care tocmai s-a înfruptat din alt animal. Scenă surprinsă (mai demult) în Muzeu Satului. Din veveriţă a rămas coada. Din mâţa blândă, instinctul. Foto: Călin Hera
Vedere din Bucureşti (Muzeul Satului). Pisică neagră la final de lunch. În meniu: veveriţă în sânge şi blană. Foto: Călin Hera
Ce arată Google dacă îl întrebi ce e lerul?
Constat că foarte multă lume caută în această perioadă să afle „Ce e lerul?” şi că Google afişează, ca al doilea răspuns, după definiţia din DEX, un articol de pe blogul meu. E drept, am făcut câteva minime cercetări în urmă cu trei ani, am publicat acel articol (Ce e lerul? Leru-i ler), care a adus câteva comentarii, unele foarte-foarte interesante, a generat alte câteva articole pe diverse bloguri, dar problema, iată, nu e tranşată definitiv. Am zis să menţionez.
