Constat că foarte multă lume caută în această perioadă să afle „Ce e lerul?” şi că Google afişează, ca al doilea răspuns, după definiţia din DEX, un articol de pe blogul meu. E drept, am făcut câteva minime cercetări în urmă cu trei ani, am publicat acel articol (Ce e lerul? Leru-i ler), care a adus câteva comentarii, unele foarte-foarte interesante, a generat alte câteva articole pe diverse bloguri, dar problema, iată, nu e tranşată definitiv. Am zis să menţionez.
Să-mi faci complimente azi
Să-mi faci complimente azi, fiindcă îmi place cum m-am îmbrăcat. Abia atunci, când am auzit replica, m-am uitat mai bine la tânăra care vorbea la telefon. Era înaltă, avea părul lung, pantaloni negri, cu cizme trase pe deasupra, şi un cardigan gri. O vestimentaţie care nu ieşea în evidenţă. Fascinantă era încântarea din ochii ei și asta o făcea să strălucească. Părea mulţumită.
Mirarea de luni dimineaţa. „D” de la ce vrei tu
Dacă nu ia toată lumea ore de dicţie, se poate întâmpla ca, uneori, să ţi se spună una şi să înţelegi alta – fără vina ta, fireşte. De aceea s-a inventat vorbitul pe litere, în special la telefon (distorsionează aparatele astea, ceva de speriat!). Cred că ar fi foarte interesant un studiu la care să participe telefoniste şi angajaţi ai diferitelor call center-uri, astfel încât să aflăm cam care e ponderea cuvintelor folosite de români atunci când vor să definească o literă.
Raport despre blogosferă. Fumi

Alin Fumurescu, filosoful şi scriitorul, în timpul unei călătorii. De data asta, prin jungla amazoniană.
Astăzi este o zi aparte fiindcă vă vorbesc despre Fumi. Clipesc aproape cu cochetărie dacă mă întrebaţi de când îl cunosc. De când lumea? Răspuns corect!
Atunci când ai norocul să întâlneşti pe cineva care gândeşte ca tine şi chiar mai mult decât atât, care o minte iscoditoare şi neobosită
Portretul unui naiv prin România

Aici eram într-un birou din Casa Presei (perioada timpurie Evz – Cornel Nistorescu). Oarecum foto-document pentru generaţiile care nu-şi imaginează cum erau telefoanele celulare tip cărămidă de care să mai fi şi mândru 🙂
Ce poţi face atunci când, om în toată firea, eşti încercat de oareşce emoţii (sau ce-or fi ele)? Poţi, de exemplu, purcede la a face mici şi nevinovate destăinuiri (fiindcă ai garda jos).
Haiku în Piaţa Obor. Bijuteria dintr-un caiet de reporter
I-am rugat pe studenţii mei din anul II să îşi aleagă un loc prin care se vânzolesc mulţi oameni şi să îşi noteze ce văd acolo timp de 2-3 ore (exerciţiu de observaţie jurnalistică). Ieri am primit primele notiţe. Unul dintre ei, A.C., a scris telegrafic şi sec două pagini A4 cu precizie de videoclip. La un moment dat, spre final, am dat peste o bijuterie căreia i-aş putea spune ‘bijuteria dintr-un caiet de reporter’. Tânărul meu coleg a scris un haiku (aproape-aproape OK tehnic* – mai puţin primul vers; numărul de silabe e mai potrivit în varianta în lb. engleză), pe care îl redau fără comentarii suplimentare:
1 octombrie, prima ninsoare

Prima ninsoare din acest sezon. La Braşov, fotografiată de Mediafax
E fascinant că, pe nou, anotimpurile sunt foarte clar delimitate. Am avut o vara lunga şi incredibil de bună – nici vorbă de seceta şi canicula cu care am fost ameninţaţi. Apoi, deodată, s-a făcut toamnă, la foarte scurt timp după echinoxiul de toamnă.
Fernando Torres are toate şansele să ajungă antrenor la „U” Cluj
Viaţa unui fotbalist e interesantă şi poate oferi săptămânal noi perspective. Un atacant devine sau nu faimos, în principiu, în funcţie de numărul de goluri înscrise în porţile adversarilor. Există unele gesturi care pot face ca răutatea sportivă din teren să se transforme în altceva şi să transmită o imagine pe care nici fotbalistul cu pricina, nici impresarii lui (şi nici familia-i) nu şi-ar fi dorit-o.
Jurnal de festival. Despre Fazil Say şi norocoşii care au fost miercuri seară la Ateneul Român

Fazil Say în concert la Ateneul Român, cu Lucerne Symphony Orchestra. FOTO Andrei Gîndac
Să-l vezi pe Fazil Say cântând e aproape la fel de minunat pe cât e să-l auzi cântând. Omul e un spectacol şi, chiar dacă s-a declarat ateu, cântă dumnezeieşte. Ateneul Român a fost miercuri seară plin de norocoşi. M-am numărat printre ei.
Noi aventuri în Tramvaiul 1
Când are timp, domnului Lică îi place să privească şi să asculte Oraşul. Nu-i place să-l miroasă, dar asta e altă poveste. Mi-a împărtăşit câteva din tehnicile lui; vi le voi dezvălui cu altă ocazie. De data asta am încercat doar să pun în practică unele dintre ele. Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg şi una e teoria, alta practica, a ieşit ce-a ieşit (vezi mai jos), dar recomand cu căldură călătoriile cu tramvaiul. Din când în când, măcar.
Îl aştept de multişor. Vine. Urc. Precizare subînţeleasă: e înţesat. Cu toate acestea, o distinsă doamnă trupeşă, având trăsături caracteristice comercianţilor din mijoacele de transport în comun, îşi face loc prin mulţime împreună cu binecunoscutul îndemn subînţeles „Am cârlige de rufe. Papiote. Elastice am!”. Avea şi unghiere,
Jurnal de festival. Îl ascult pe Buchbinder şi îmi place

Pianistul Rudolf Buchbinder salută publicul în pauza recitalului susţinut la Sala Mare a Palatului împreună cu Orchestra Filarmonicii George Enescu, în ziua a 11-a a Festivalului Enescu
Îl ascult pe Rudolf Buchbinder cântând la pian cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu” şi îmi place. Lucrez şi muzica lui Ludwig van Beethoven (Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în Si bemol Major op. 19, Concertul nr. 4 pentru pian şi orchestră în Sol Major op. 58, Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în do minor op. 37) îmi prinde bine, îmi dă ghes, liniştindu-mă în acelaşi timp.
Ce a vrut să spună Autorul?

MFC. Scorbură fără cuvinte, după chipul şi asemănarea omului. FOTO: Călin Hera
Cât sunt de bătrân
Există mai multe teorii despre bătrâneţe, ca de altfel despre orice. În urmă cu mulţi ani, pe vremea când editam primele ştiri ale ProTV, un reporter scria despre „o bătrână de 50 de ani”. Eram tinerel atunci, dar tot m-a zgâriat la urechi şi am corectat. Adevărul e că povestea cu bătrâneţea e foarte relativă. La 5-6 ani, când spui că vrei să te faci mare, te gândeşti la vreo 11-12 ani. Nici nu-ţi imaginezi că părinţii tăi au mai mult de 18, hai 20. Etc.
Mai e şi vorba aceea, că bătrân eşti dacă te simţi bătrân, nu dacă te uiţi în buletin. Etc.
După ce m-am minunat vreo doi-trei ani la rând că am studenţi care nici nu se născuseră la revoluţie,m-am întrebat zilele trecute cât de bătrân sunt, totuşi.
Am găsit câteva posibile răspunsuri
Şarpele din farfurie

Şarpe desenat pe o farfurie din ceramică de Horezu. Foto: Călin Hera
Prima oară când l-am văzut (în urmă cu foarte mulţi ani), m-a frapat. Atât de mult încât nici nu am îndrăznit să întreb (şi am fost mereu un tip foarte curios, cred că părinţii mei au fost printre cei mai încercaţi în perioada de ce?-urilor).
Între timp, a fost episodul cu şarpele, care a născut un poem. Apoi, alte oale şi ulcele din ceramică. Iar astă-vară am întrebat. Am aflat ceea ce ştiam deja (am mai citit şi eu), plus o poveste despre care doamna care mi-a răspuns, o femeie din satul Olari, unde am şi fotografiat această farfurie din ceramică, mi-a spus că e adevărată. Am întrebat-o, aşadar, ce semnifică diferitele simboluri care apar pe obiectele de ceramică din zona Horezu.
„Şarpele e un simbol la care noi ţinem foarte mult. Credem că fiecare casă are şarpele ei. E un şarpe bun,
Monumentul eroilor din Budişteni
Monumentul eroilor din Budişteni, ridicat cu sprijinul Societăţii „Cultul Eroilor“, Comitetul Central se află la bifurcaţia drumurilor care duc spre Glodu şi spre Schitu-Scoiceşti.
E o imagine clasică, pe care n-o bagi în seamă. Unul din sutele sau miile de monumente comemorative din satele şi orăşelele patriei. Un soclu înalt, un soldat din bronz, îmbcat cu manta, cu cască, cu o puşcă în mână (sculptor D. Măţăoanu), stema regală sub statuie, săpată în piatră şi câteva coroane de flori rămase de la ultima comemorare. Un stejar bătrân pe fundal, iarbă de jur împrejur şi un gard metalic scund, vopsit într-un albastru decolorat. Trecem mai departe.
Soldatul de bronz din vârful monumentului n-ar fi vrut fie acolo.
Farfuria cu sarmale/drept în capul dumitale (niciun cuvânt în plus)

Exercitiu de olarit sau cum începe lutul sã devinã obiect util si cultural deopotrivã. FOTO: Calin Hera (special pentru MFV)

Odatã modelat si uscat, obiectul din lut e pictat cu culori fãcute de mesterii olari tot din pãmânt, folosind instrumente specifice. Foto: Cãlin Hera

Anunt în penumbrã postat în interiorul unui chiosc cu obiecte din ceramica de Horezu. Foto: Calin Hera
Ulciorul care merge de mai multe ori la apă
Fireşte, problema e mai complicată decât pare: care din cele două ulcioare merge de mai multe ori la apă? Aş vedea o reclamă la ulcioare similară celei la baterii alcaline, dar cine să plătească pentru aşa ceva şi de ce? Până la urmă, cine îşi doreşte într-adevăr să bea apă (sau vin) dintr-un ulcior de lut şi nu preferă un pahar din sticlă, cristal sau, Doamne-fereşte, un pet? Adică lucruri cu care s-a obişnuit deja, în care are încredere. Cunosc oameni care cred că laptele „se face” direct în cutii de carton (ce-i aia vacă?) şi care nu beau apă de la robinet din principiu, iar din fântână sau din izvor – de frică.
Aşadar: care ulcior merge de mai multe ori la apă şi oare ce mai înseamnă asta*, azi?
La bârfă cu măicuţele de la Mănăstirea Dintr-un Lemn
Povestea Mănăstirii Dintr-un Lemn e frumoasă şi incredibilă. Un cioban ar fi găsit în scorbura unui stejar secular o icoană imensă, iar o voce i-ar spus să taie copacul şi să facă din lemnul lui, dar numai şi numai din acel lemn, o biserică. Ceea ce omul a şi făcut. Detalii despre mănăstire, aici.
Biserica e în picioare şi astăzi, deşi au trecut nişte ani (vreo patru sute) de când a fost ridicată. O mai fi fost renovată, o mai conţine şi alte elemente în afară de cele provenite din stejarul cu pricina. Nu ştiu. Ştiu doar că bisericuţa e o „apariţie” în peisajul vâlcean, merită văzută şi fotografiată (atenţie, pentru fotografii din unghiul folosit pentru cadrul de mai sus aveţi de înfruntat un cuib de albine săpat în pământ, la baza gardului care împrejmuieşte micul cimitir din jurul bisericuţei!).
Cum să transporţi o capră cu Dacia „Papuc”

Capră în portbagajul unei Dacii „Papuc” cu număr de Bucureşti – contribuţie la MFR. FOTO: Călin Hera