Posts tagged ‘munte’

14/09/2016

România frumoasă

Munții Retezat. Pârâu pe drumul spre lacul Bucura. Foto cu telefonul: Călin Hera

Munții Retezat. Pârâu pe drumul spre lacul Bucura. Foto: Călin Hera

read more »

20/07/2016

Selfie lângă lacul Bucura

06/06/2016

Amintire din Piatra Craiului

În Piatra Craiului, împreună cu Oc și cu tinerețea


Amintire foto din munții Piatra Craiului. Eram cu Oc și cu Marco (cred). Și cu tinerețea noastră cea de toate zilele.

Etichete: ,
13/01/2016

Ziua aceea în care îți înveți fiul să schieze (MfC)

busteni kalinderu (3)

Vedere din Bușteni. Mascotă la baza pârtiei Kalinderu. Foto cu telefonul: Călin Hera

Ziua aceea în care îți înveți fiul să schieze. Așa ceva nu se poate uita.

P.S. Abia aștept să vă văd fotografiile de la Miercurea fără Cuvinte.

read more »

13/11/2015

Dor de schi. La Straja de data asta

Schi la Straja. Sursa: alpinstraja

Schi la Straja. Sursa: alpinstraja

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine mă apucă pe la începutul lunii noiembrie un dor crescând de schi. Uneori, dorul acesta, pofta nebună de schi, bucuria și nerăbdarea sunt traversate așa, ca un junghi, de un sentiment din categoria mâhnire-enervare. Dor de schi, dor de schi, dar unde? Iar Austria?! Iar două zile pe drum? Că de Valea Prahovei m-am convins de multicel și nu mă mai încumet acolo în plin sezon până când vor construi ăștia autostrada, adică până când, dacă vor fi atât de buni, mă vor duce nepoții. Râd, firește, dar nu e râsul meu.

read more »

Etichete: ,
19/08/2015

Cai pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai

Munții Retezat. Cai pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai. Lângă lacul Bucura, sub Curmătură (văzuți printre pietre). Foto cu telefonul: Călin Hera

Munții Retezat. Cai pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai. Lângă lacul Bucura, sub Curmătură (văzuți printre pietre). Foto cu telefonul: Călin Hera

read more »

18/08/2015

Munții Retezat la pas. De la Poiana Pelegii spre lacul Bucura și înapoi

Munții Retezat. Lacul Bucura, cu Curmătura și Vf. Custurii. Foto cu telefonul: Călin Hera

Munții Retezat. Lacul Bucura, cu Curmătura și Vf. Custurii. Foto cu telefonul: Călin Hera

Am căutat cea mai bună cale pentru a ajunge cel mai mult în inima Munților Retezat în cel mai scurt timp, cu cel mai mic efort. Am fost nevoit să fac asta din mai multe pricini, asupra cărora nu insist. Am ales intrarea prin Poiana Pelegii, unde se poate ajunge cu mașina mică, urcând de la Brazi de-a lungul Râului Mare până la lacul de acumulare / Gura Apei, apoi la stânga, spre Rotunda, cu trecere pe la Punctul de control, unde e o barieră și ai de plătit o taxă. Costă 10 lei / persoană adultă, plus 7 lei / mașină. E bine să te întorci până la 21.00, altfel îți petreci noaptea la barieră.

read more »

15/02/2012

Înghețată cu zăpadă proaspătă, de Retezat

În copilărie, cam în perioada Marii Traversări a Retezatului, am descoperit gustul înghețatei cu dulceață.

Cunoașteți rețeta? Se ia un borcan cu dulceață (mie-mi plăceau variantele cu vișine, zmeură sau căpșuni), al cărui conținut se distribuie în patru căni. Se adaugă zăpadă proaspătă. Conținutul rezultat se amestecă bine (cu lingura), până când se omogenizează. Se consumă rece 😉

Ei, bine, înghețata astfel preparată la Cabana Pietrele sau la Refugiul Gențiana, în anii 1974-1977 îmi rămâne în memorie ca fiind cea mai gustoasă! Se compară doar cu înghețata de vanilie congelată la Fabrica de Oxigen (am făcut un chef odată, la ziua lui Călin Herban, bazat pe înghețata cu pricina) și cu cea preparată uneori, vara, de mama. Am încercat rețeta și acasă, în Hunedoara, și, ulterior, în București, în studenție. Niciodată n-a mai avut gustul din munții Retezat ai copilăriei mele.

Mi-a revenit această amintire ieri, văzând copiii mâncând zăpadă proaspătă. E o idee proastă, le-am spus, și i-am certat, temându-mă să nu răcească. Ciudat, mie nu mi s-a întâmplat niciodată să răcesc de la înghețata cu zăpadă.

25/09/2011

Remus Suciu la cascada Stâna de Râu din Retezat

Cascada Stâna de Râu, din Munţii Retezat. Foto: Remus Suciu


Astăzi vă recomand blogul lui Remus Suciu (recidivez). Îmi plac teribil fotografiile lui, iar cele de acum, de la cascada Stâna de Râu (Munţii Retezat) sunt atât de spumoase! Recomand.
P.S. Fain ar fi să răsfoiţi bine.

29/07/2011

Maraton prin Retezat

"Tãul Spurcat din Cãldarea Judele". Foto: Remus Suciu

Ce-aţi zice de o alergare uşoară, cale de vreo 44,2 km, pe coclauri? Prin, să zicem, Munţii Retezat.
E că e?

Dan Zaharia, un prieten vechi, atât de vechi încât nu mi-l aduc aminte anume, dar ştiu că făcea parte din gaşca aceea (cu care schiam, iarnă de iarnă, la Râuşor; el era mai mic), mi-a scris că pune la cale o aşa mare minune.

Am cerut şi am căutat detalii şi sunt în măsură

read more »

14/04/2011

Rezemat de Retezat

Undeva, deasupra Căldării Bucurei, ungând pate pe pâine, prin 1985, probabil.

Prima oară când m-am rezemat de Bordu Tomii mi se părea că aş fi fost uns, cumva, vreun prinţ al locului (aşa mândru eram). Atunci ne-am mulţumit să schiem (toată ziua) pe o pârtie bătută cu schiurile, lângă jnepeniş. În vara ce a urmat am trecut de Bordu Tomii. Pe Curmătura Bucurei mi-am zis că nimic nu e mai frumos. Că acolo e Raiul. Probabil că aveam dreptate. Au urmat toate văile, şeile, vârfurile, lacurile şi pădurile. Azi, după 30 şi ceva de ani, spun (cu mână pe inimă): acolo e răspunsul.

NOTĂ. Particip cu acest PA la concursul de proză arhiscurtă AutoPArtret, etapa Casa din vis.

03/04/2011

Am făcut-o de mămăligă

Tibi si Oc, în Muntii Retezat-Godeanu, august 1992. FOTO: Călin HERA

Ieșisem din Godeanu, intram în Retezat. Am pus cortul în Poiana Pelegii. Eram cu Tibi și cu Oc. Pregătesc eu cina, am spus (ideea îmi venise la Piatra Iorgovanului). Am aruncat mălai în apa fierbinte (dădusem un praf de sare și un cub de unt). Când mămăliga strălucea ca luna plină peste lacul Bucura, am spart ouăle purtate în secret în cutia de aluminiu. Speram să prindă crustă, să fie gălbenușul cleios, speram ca albușul să se lege prin cea mai bună mămăligă care poposise vreodată prin acel ceaun. N-a fost să fie. Nu încercați așa ceva acasă.

21/01/2011

Floare de colt

Floare fotografiată la Nucsoara, la poalele Muntilor Retezat, în luna august 2010. FOTO: Călin HeraFloare fotografiată la Nucsoara, la poalele Muntilor Retezat, în luna august 2010. FOTO: Călin Hera
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită. Orice detaliu e o încântare, zău!

Rămân fascinat de această floare.
Desi am colindat Muntii Retezat în lung si-n lat din fragedă pruncie, primele flori de colt le-am văzut, în mediul lor, abia în Muntii Ceahlău, în primăvara anului 1990. Pur si simplu m-am trezit înconjurat, între stânci, de sumedenie de buchete de flori de colt. Ireale, venite parcă dinainte de preistorie, de lângă facerea lumii (cred că florile de colt sunt un fel de dinozauri care au avut ceva mai mult noroc, poate mă lămureste vreun botanist).

Am stat minute în sir acolo, privind, tesând povesti, bucurându-mă. Nu vreau acum să-mi amintesc sentimentul pe care l-am avut la coborâre, când am văzut tigănci vânzând flori de colt, în Piatra Neamt.

… da, am văzut apoi, de mai multe ori, flori de colt de vânzare. Prin piete din Bucuresti, la guri de metrou, la poale de munte. Cumplit!

Ultima oară m-am bucurat privind o floare de colt astă-vară, la Nucsoara, la poalele Retezatului. Era ceva foarte banal si destul de domestic: răsaduri de flori de colt în preajma unei cabane de unde porneste traseul educativ pentru copii care se sfârseste la Mălăesti. Chiar dacă nu erau stânci în jurul meu si nici linistea stâncilor nu era, m-am simtit bine. Ceea ce vă doresc si vouă.

O floare pentru Adela, Anca, Andi, Angela, LePetitPrince, -X-, Stela, g1b2i3, Geanina, Lady A, Leo, Gabi, Iguana, Carmen Negoită, Gabriela Elena, Gina, carmen, Roxana, wind, Laura,

dar si pentru Cristian Dima, Cristian Lisandru, daurel, Naiv, Călin, Nea Costache, Alex, Năbădăiosul, Dan, VirtualKid,

05/01/2011

Primul cabanier de la Pietrele

Maria Magdalena Hamza (dreapta) într-o fotografie făcută în anul 1940. În centru apare, în cămasă, tânărul grof Ocskay, un apropioat al cabanierei. Undeva, în cadru (încă nu l-am identificat) e Nicolae Timar, care avea atunci 15 ani si acum 85. FOTO: Arhiva NICOLAE TIMAR

Maria Magdalena Hamza (dreapta) într-o fotografie făcută în anul 1940. În centru apare, în cămasă, tânărul grof Ocskay, un apropiat al cabanierei. Undeva, în cadru (încă nu l-am identificat) e Nicolae Timar, care avea atunci 15 ani si acum 85. FOTO: Arhiva NICOLAE TIMAR

Am primit alaltăieri*, de la Ciprian Iancu, un text îndărătul căruia se află o poveste fabuloasă, care bate filmul (sau îl poate provoca). Este povestea Mariei Magdalena Hamza, aşa cum a putut s-o reconstituie, deocamdată, Ciprian (care a stat de vorbă cu câtiva oameni care au cunoscut-o pe Regina Munţilor Retezat).

Dacă mă va ajuta Dumnezeu (si va pune osul si Ciprian), spre sfârsitul acestui an aş putea să vă anunţ încropirea unui proiect ambiţios legat de povestea Mariei Magdalena, o femeie bărbătoasă, aflată în interiorul unor istorii savuroase sau crâncene, în mijlocul unui peisaj de Rai si al unor oameni în fata cărora mi-as scoate, bucuros, pălăria.

*Recunosc, cu mâna pe steagul rosu cu tricolor: textul l-am primit în urmă cu vreo 8-9 zile, dar abia acum i-a venit rândul să intre în ziar.

14/10/2010

Sat de munte, cu abur

Iau ca pe o frumoasă provocare fotografia noii noastre prietene, Daiana, si vă arăt si eu o fotografie în care ceata, aburul, reprezintă personajul principal. O fotografie de Remus Suciu.

 

Un sat la poale de munte

Sat aflat la poale de munte, fotografiat de Remus Suciu

 

07/08/2010

Cântec între Pietrele si Gentiana

Eram tineri. Fierbea sângele în noi. Am plănuit, oarecum „din scurt”, o mică escapadă în Retezat. Ceva domestic, însă: cazare la priciuri la Gentiana, care era refugiu în anii ăia (era prin vara anului 1985, cred), cu câteva ture usoare până la Bucura, Galesu samd. Era o vreme în care zburdam prin Retezat, băteam recorduri. Eram tineri.


Fotografie făcută în muntii Retezat, în apropiere de refugiul Gentiana. Lângă stânca pe care stăm pentru această fotografie găsisem un zmeuris excelent! (Fotografie trimisă de Tibi)

Îmi amintesc o fază din acea escapadă, una pe care le-am povestit-o si copiilor. Era după-amiază când am descoperit că nu mai avem pâine. Aduc eu, am spus. Am plecat, gonind, spre Cabana Pietrele. În mod normal, un drum dus-întors se face cam în 3-4 ore. În vremea aceea, o oră si jumătate îmi era arhisuficientă. Îmi calculasem că am timp, la Pietrele, să sorb o ciorbă (tanti Florica făcea o ciorbă de cartofi senzatională!) si apoi s-o iau voiniceste înapoi, să ajung fix când fetele vor fi terminat de făcut mâncarea la Gentiana.

Dar la Pietrele am întâlnit niste amici vechi. Ne-am întins la povesti. Era deja noapte când am pus pâinea în rucsac, mi-am luat la revedere de la amici si am purces la deal.

Era o noapte plăcută, de vară. În pădure era foarte, foaaarte întuneric. Stiam cărarea cu ochii închisi, aveam la mine lanterna, una chinezeasca, metalică, cu trei baterii, deci întunericul nu era o problemă. Totusi, după vreo 15 minute de la plecare, când eram deja în adâncul pădurii, pe o coastă de munte, întunericul a început să fosnească, să tipe, să urle, să trosnească.

Nu se cuvine ca un tânăr de 17 ani să se teamă de ceva, dar, fără să vreau, mă treceau ceva fiori. Îmi aminteam că mai mersesem singur prin pădure o singură dată, când aveam nouă sau zece ani, era primăvară si eram îndrăgostit de o fată căreia am vrut să-i fac o surpriză (dar asta e altă poveste).

Ei bine, trebuie să cânt, în gura mare, mi-am zis, ca să alung eventualele sălbăticiuni. Am început timid, apoi din ce în ce mai tare, cu siguranta celui care stie că nu-l aude nimeni. Am cântat din toti rărunchii toate melodiile pe care mi le-am amintit, am cântat si imnul de stat (era Tricolorul pe vremea aia), am cântat Tot înainte, mândrii pionieri, dar si Magdalena, spune drept, cine te-a muscat de piept, ori Aoleu,/ce să mă fac, Doamne, eu?/Se mărită Mona mea/Nu stiu, Doamne, ce-i cu ea.

În fine, am ajuns răgusit la Gentiana. Luminile lanternelor coborau deja către pădure, pentru că se făcuse cam târziu. A urmat, fireste, o seară de pomină. Eram tineri.

NOTĂ. Am scris aceste rânduri provocat de un comentariu MeetTheSun la fotografia cu rucsacii pe cadru. Totusi, n-am răspuns expresiei folosite de ea („înaintasii în ale drumetiei montane sau alpinismului românesc”). Zic doar două vorbe acum: înaintasii au fost mult înainte de a fi apărut noi. Am cunoscut câtiva. Revin.

10/02/2010

De la Baleia la Pietrele (6)

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5

Au ajuns la cabană după ce se întunecase bine, poate spre miezul nopţii. Nimeni nu dormea. Nea Imbre, un salvamontist cu experienţă, făcuse ture-ture pe drumul spre Galeşu, doar-doar o da de rătăciţi. Tatăl copilului, care realizase grozăvia pusă la cale abia jos, în oraş, era alb.

Copilul nu-şi mai aminteşte nici cracii lu’ tanti Florica. Îşi mai aduce aminte doar senzaţia de ceai fierbinte şi senzaţia de a sări în braţele tatălui său. În noapte aceea a dormit butuc, în timp ce butuci groşi de brad trosneau în sobă. A visat, toată noaptea şi multe nopţi după aceea, cărări nesfârşite, reale sau ghicite.

A aflat abia mulţi ani după aceea că nea Imbre i-ar fi trosnit pe Velicu şi pe Fara, pentru necugetare. Întâmplarea, care n-ar fi fost posibilă fără nebunia frumoasă a celor doi, apare acum ca un ritual iniţiatic. Puştiul de atunci s-a îmbolnăvit de munte iremediabil. Adeseori spune că Munţii Retezat îi sunt un fel de acasă anume. (Dar să nu întrebaţi genunchii lui nimic…)

Acum ar mai putea bea un ceai fierbinte, din rugi de zmeură (fie, şi cu rom!), doar puştiul de atunci şi Velicu. Şi ar putea să-şi aducă aminte de întâmplarea de atunci şi de ceilalţi eroi ai acestei poveşti, şi ar putea să bea chiar şi o palincă în memoria lor. Şi cred că va trebui s-o şi facă!

09/02/2010

De la Baleia la Pietrele (5)

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4

Velicu şi-a dat seama primul că ăla mic scânceşte, dar s-a prefăcut că nu observă acest detaliu. Era, ce-i drept, atent să prindă un semn, să recunoască ceva, să poată spune „Ştiu precis unde suntem!”.

Fara a abordat problema un pic diferit:
– Ce eşti tu, bărbat sau chilot de damă? Hai, mergi!

N-a ţinut. Nici povestea despre ceaiul fierbinte, de zmeură, de la cabană, nici cea despre cracii lui tanti Florica, fierbinţi şi ei, nu l-au încurajat pe copil prea mult. Micuţul era gata să accepte că e, mai degrabă, chilot de damă decât, ehe, bărbat!, când au auzit zgomotul apei. Apoi au zărit, printr-o spărtură a pădurii, coasta de munte care era tot mai aproape. Apoi au ajuns la pârâu.

Dacă ar fi făcut cineva fotografii atunci, ar fi fost o minunăţie! Apa pârului era ba sloi de gheaţă, gros, ba spumă nervoasă, ba ochi prin zăpadă. Dar cum să treci dincolo? Bolovanii imenşi erau ca nişte bulgări netezi de gheaţă. Au bâjbâit în sus şi-n jos minute bune până când lui Velicu, probabil un pic mai nebun chiar şi decât Fara, i-a venit ideea să facă o punte din schiuri.

Istoria nu reţine detaliile tehnice, altfel destul de complicate, ci doar amestecul de groază şi încredere pe care l-a încercat puştiul cu ţurţuri la nas în timpul celor patru sau cinci paşi pe care i-a făcut, pe schiurile de lemn, suspendat la câţiva metri deasupra vâltorii îngheţate.

Etichete: , ,
08/02/2010

De la Baleia la Pietrele (4)

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3


Fotografie marca Remus Suciu, realizată, desigur, într-un alt anotimp

Au mâncat magiunul ce rămăsese de la festinul din jnepeniş (dar fără mămăligă!) şi au pornit mai departe. Încă alunecau uşor, pe schiuri, mai ajutându-se de beţe, mai „patinând”. Cu câteva sute metri înainte de pădure, când era deja amurg, au strâns schiurile şi au început să mărunţească zăpada. Atunci a învăţat copilul ce înseamnă să calci fix în urmele dinaintea ta, ca să înaintezi cât de cât repede, şi atunci şi-a dorit să fie mare, ca să poată întinde pasul cât să se potrivească în urmele lui Velicu.

Viscolul, strecurat pe sub haine şi, prin zgomot, pe sub piele, începea să-i îngheţe entuziasmul puştiului de zece ani. Câteodată, surprindea privirile ciudate ale salvamontiştilor, care însă nu-i ziceau decât că „mai e un pic”.

Apoi au recunoscut: rătăciseră, undeva sub Galeşu, drumul. Dar ei ştiau pe de rost toate coclaurile! Cum orele erau deja înaintate, au decis că lucrul cel mai înţelept e să coboare, mai degrabă pipetiş, până vor da de firul de apă (munţii Retezat au o reţea hidrografică foarte abundentă; priviţi dinspre nord, cam ca în fotografia de mai sus, arată ca un fel de mână cu degetele-văi răsfirate, adunându-se într-o palmă mică).

Coborau deja de multişor când copilului frigul i s-a transformat în frică. Mergea poticnit, se gândea la maică-sa, la camera lui, şi începuse să plângă, cu mucii-ţurţuri.

Etichete: , ,