Posts tagged ‘Fara’

06/10/2010

Prima lecţie de schi

În vârful dâmbului aflat lângă tereasa cabanei, băieţelul pare foarte mândru că, în sfârşit, e mare: are bocancii bine cremuiti, daţi cu slănină şi lustruiţi, cu şireturile legate zdravăn. Fara, salvamontistul, i-a prins schiurile, unele roşii, din lemn, fără canturi, uşoare. Tata stă deoparte, la fel de emoţionat.

Fara mai explică o dată care e poziţia corectă: cât de îndoiţi să fie genunchii, cum să ţină beţele în mâini, uşor înclinate, cu pumnii strânşi în faţă, cât de apropiate să fie vârfurile schiurilor. Controlează că totul e aşa cum trebuie, apoi zice: „Gata!”.

Băieţelul împinge uşor beţele în zăpadă şi începe să alunece. Un metru, doi, trei. Uimit de minunea care i se întâmplă şi înspăimântat, deopotrivă, uită tot ce a învăţat la teorie şi cade. Încearcă să se ridice, sprijinit în pumni, dar schiurile blocate sub el îl împiedică. Nu-şi poate mişca picioarele, decât foarte puţin.

Când, în sfârşit, reuşeşte să clintească piciorul drept, schiurile o iau la vale, unul într-o parte, unul în alta. Cade din nou, pe spate, chinuit. Din zăpadă, priveşte rugător spre taică-său, care s-a oprit undeva între dâmb şi terasă. „Lăsaţi-l să se descurce singur, aşa cum l-am învăţat!”, îndeamnă Fara, apoi soarbe din cana cu vin fiert. Tatăl rămâne cu picioarele înfipte în zăpadă. Ştie.

Copilul începe să lăcrimeze, tot privind spre tată. L-ar striga să-i spună că nu-i place la schi, că a făcut această excursie doar ca să nu-l supere pe el, că ar fi vrut, de o mie de ori, să fie acasă, să- şi imagineze lupte cu indienii, să citească „Poveşti nemuritoare” şi să mănânce cremă de zahăr ars. Iar dacă l-ar striga, ştie că tata ar veni. 

Au trecut deja aproape zece minute de când băieţelul e prăvălit în zăpada, undeva, spre mijlocul dâmbului. Are zăpadă în mâneci, i-au curs mucii (imediat după lacrimi), dar a reuşit să-şi aducă schiurile unul lângă altul, perpendicular pe linia pantei. Îşi amintise.

Când a reuşit să se ridice, a uitat de frig. Următoarea căzătură, cea de la baza dâmbului, a fost din cauză că-i tremurau picioarele. S-a ridicat destul de repede (şi de corect). Abia atunci a venit tatăl lui (peste care ninsese) la el. L-a luat în braţe, i-a şters nasul, i-a scuturat mânecile.

Copilul nu şi-a dat seama atunci, dar, după foarte mulţi ani, când îşi aminteşte la detaliu întâmplarea, o are în faţa ochilor, ca pe un film vechi, ştie că tatăl lui avea lacrimi în ochi.

10/02/2010

De la Baleia la Pietrele (6)

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5

Au ajuns la cabană după ce se întunecase bine, poate spre miezul nopţii. Nimeni nu dormea. Nea Imbre, un salvamontist cu experienţă, făcuse ture-ture pe drumul spre Galeşu, doar-doar o da de rătăciţi. Tatăl copilului, care realizase grozăvia pusă la cale abia jos, în oraş, era alb.

Copilul nu-şi mai aminteşte nici cracii lu’ tanti Florica. Îşi mai aduce aminte doar senzaţia de ceai fierbinte şi senzaţia de a sări în braţele tatălui său. În noapte aceea a dormit butuc, în timp ce butuci groşi de brad trosneau în sobă. A visat, toată noaptea şi multe nopţi după aceea, cărări nesfârşite, reale sau ghicite.

A aflat abia mulţi ani după aceea că nea Imbre i-ar fi trosnit pe Velicu şi pe Fara, pentru necugetare. Întâmplarea, care n-ar fi fost posibilă fără nebunia frumoasă a celor doi, apare acum ca un ritual iniţiatic. Puştiul de atunci s-a îmbolnăvit de munte iremediabil. Adeseori spune că Munţii Retezat îi sunt un fel de acasă anume. (Dar să nu întrebaţi genunchii lui nimic…)

Acum ar mai putea bea un ceai fierbinte, din rugi de zmeură (fie, şi cu rom!), doar puştiul de atunci şi Velicu. Şi ar putea să-şi aducă aminte de întâmplarea de atunci şi de ceilalţi eroi ai acestei poveşti, şi ar putea să bea chiar şi o palincă în memoria lor. Şi cred că va trebui s-o şi facă!

05/02/2010

De la Baleia la Pietrele (1)

Provocat de Romeo, am promis, la un moment dat, că voi povesti asta. O fac acum, asa cum îmi aduc aminte.

Avea zece ani.
– Vrei la munte cu Fara şi cu Velicu?, l-a întrebat taică-său.
– Vreau.
Îi plăcea cu Fara, salvamontistul cam uşchit, care îl învăţase să schieze. Iar când erau amândoi, Fara cu Velicu, te spărgeai de râs.
Era cu două zile înainte de Crăciun. Au urcat la Baleia. Nici picior de turist, prea puţină zăpadă pentru schi.
– Vom trece la Pietrele, a spus Fara.
– Vă aştept acolo de Crăciun, a zis tatăl.

În seara de Ajun au tăiat un brăduţ din pădure şi l-au împodobit cu ce aveau prin cameră: câteva mere, ghemotoace de hârtie şi o pereche de ciorapi frumos coloraţi. Au luat nişte cartofi dintr-un morman de lângă cabană, de lângă parcare (cabanierii coborâseră în Pui). I-au fiert, au pus nişte margarină. Aveau un gust ciudat. Abia după câţiva dumicaţi şi câteva strâmbături bine mascate, au recunoscut deodată, copilul şi cei doi nebuni:
– E o porcărie!
În realitate, pe mormanul cu pricina cursese, probabil, ceva ulei ars sau motorină de la tractorul care urca, uneori, să aprovizioneze.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, şi-au luat rucsacii în spate şi schiurile pe umeri şi au plecat spre Pietrele. Pe vremea aceea nu existau clăpari. Norocul lor!


Fotografie a ceea ce a rămas din Cabana Baleia, găsită aici.

Etichete: , , , ,
%d blogeri au apreciat: