primul este naivul
ca o cutie de rezonanță urechile ciulite (se usucă pe dinăuntru când nu vine inspirația
și e în al nouălea cer când scrie ca după dictare)
talent
așa i se spune
dar totul secretul stă în calitatea urechilor
al doilea este un muncitor destul de îndărătnic
care trage în legea lui
uneori în doru lelii alteori până la epuizare
obsedatul producător de versuri
a treia ființă e copilul
ca o budincă în care ai pus tot ce trebuie dar nu s-a copt bine
un amestec de speranțe și disperare
o piele tăbăcită de animal nobil dar neînțeles
o privire pe care nu o uiți nu o uiți nu o uiți
La păstrăvărie nu e pește. Scrie pe poartă. Varză aveți? Nu au nici varză. Viezure, bursuc, brânză, mânz? Nimic. Gest de lehamite. Insul. Eu sunt entuziasmat. E o zi bună. Pe mânz l-am găsit ceva mai sus. Păștea împreună cu familionul. S-a speriat când am oprit mașina să-i fac poză. A luat-o la goană răgând. Ne-a știut tot satul. Toate satele, probabil. S-a dus vestea, fiindcă nu am mai întâlnit picior de măgar. Mânz îi spune fiului de măgar, nu-i așa?
Butoiul de țuică e uriaș și gol. E ca un trovant, care nu știi cum a ajuns acolo (dacă nu stăpânești noțiuni elementare de istoria locului). La trovanți e lume-gârlă. Totuși, câinii lui Marius lenevesc nestingherit. Ceva mai mari decât ultima oară, poate de la energia bolovanilor vii. Sau poate fiindcă a trecut timpul. Deși aici timpul stă în loc. Altfel ar lua-o razna. Nu sunt sigur că n-o face. Așa, rotunjit de bolovanii ăia misterioși, de-ți vine să îți pui o dorință. Poate două.
Cine mai vrea cafea? Cine n-ar vrea cafea făcută la ibric, cu cornulețe cu gem pe farfurioara?! Aici era un corcoduș bătrân. L-au tăiat că avea prea mult rod. Murdărea curtea. Cine să mai facă acum țuică slabă și gustoasă, de simți zarzărele în gură la fiecare dușcă? Aici le zice zarzăre la corcodușe. Aici bem acum cafea tare, la ibric. Cine să bea țuică la 10 dimineața?
Biserica Grămești, Vâlcea. Clopotul din pridvor. Foto cu telefonul: Călin Hera
Descopăr an de an lucruri pentru care nu aveam ochi în copilărie, când eram preocupat, firește, de joacă, șotii, pescuit, cățărat în copaci, prins șerpi și alte năzdrăvănii. La vacanțele de la Horezu mă refer. Printre descoperiri se află mulțimea de biserici vechi, cu picturi unice, care amestecă imaginile cu sfinți și scene biblice cu imagini păgâne și inscripții ciudate – cel puțin atunci când te gândești la o biserică. Au început a fi renovate, dar timid. Multe sunt căzute, teamă mi-e că definitiv dacă nu intervine vreun Prinț Charles. Și-i păcat, pentru că locurile și ansamblul acestor biserici și mănăstiri rivalizează cu cele din Bucovina. Și cum turismul ecumenic e la mare modă (iar prin zonă sunt o droaie frumoasă de turiști încă din vremea vacanțelor copilăriei mele), lucrurile sunt ca și puse pe tavă. Azi vă arăt câte ceva lucruri despre Biserica Grămești.
Se uitau la mine ca proastele. Erau patru și cea mai curioasă avea ceva straniu în privire. Ochi sticloși, negri, ficși, fără nuanțe. Ca să vadă mai bine ce și cum, întorsese capul și mă privea așa, dintr-o parte. Eram Intrusul și trebuia să afle rapid cum să reacționeze. Am mai făcut un pas spre ele, cu cele mai bune intenții. Pe toate patru-n brațe v-aș ține, la o adică, dar ceva mă reține – am încercat eu o rimă. Dar mințeam și ele și-au dat seama. Curcile, de ele zic. Au început să curcăiască până când a apărut, amenințător, Curcanul.
Cap de bour pe biserica din Olari. Foto: Călin Hera
Am auzit prima oară despre Biserica “Sfinţii Voievozi” şi “Sfântul Vasile” din satul Olari, Horezu, dintr-o poveste. Era vorba, în istoria cu pricina, despre o tânără din Bucureşti care şi-a petrecut vacanţa de vară în celebrul sat al meşterilor olari. Despre biserică se pomenea într-o doară.
Vaca are imaginea unui animal nu foarte inteligent. „Eşti o vacă!„, respectiv „Eşti un bou!” sunt expresii de ocară. Nci expresia „A te uita ca viţelul la poarta nouă” nu se referă la vreo calitate de apreciat a unui om.
Şarpe desenat pe o farfurie din ceramică de Horezu. Foto: Călin Hera
Prima oară când l-am văzut (în urmă cu foarte mulţi ani), m-a frapat. Atât de mult încât nici nu am îndrăznit să întreb (şi am fost mereu un tip foarte curios, cred că părinţii mei au fost printre cei mai încercaţi în perioada de ce?-urilor).
Între timp, a fost episodul cu şarpele, care a născut un poem. Apoi, alte oale şi ulcele din ceramică. Iar astă-vară am întrebat. Am aflat ceea ce ştiam deja (am mai citit şi eu), plus o poveste despre care doamna care mi-a răspuns, o femeie din satul Olari, unde am şi fotografiat această farfurie din ceramică, mi-a spus că e adevărată. Am întrebat-o, aşadar, ce semnifică diferitele simboluri care apar pe obiectele de ceramică din zona Horezu.
„Şarpele e un simbol la care noi ţinem foarte mult. Credem că fiecare casă are şarpele ei. E un şarpe bun,
Călin Hera. PA-uri şi mirări 