Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | #ecouri #bach… la Am fost la „Bach, colegul de b… |
 | CalinH la Despre lucrurile care contează… |
| CalinH la Bucătarii din gips de pe litor… |
 | Anonim la Bucătarii din gips de pe litor… |
Împreună cu fiica mea și cu Anca Dionisie, poeta
Mergeam în urmă cu patru ani la o lansare de carte specială. Și lansarea, cu muzică de cea mai bună calitate, live cu Walter Dionisie, cu picturi și o atmosferă creativă, la Sala Palatului, și cartea Apa de ploaie, scrisă de una din poetele mele preferate, Anca Oprescu (azi Dionisie), al cărui blog l-am descoperit cu bucurie și pe care l-am frecventat cu drag.
Respiram greu, cu abur gros. Am intrat în biserică fără vreun gând anume, cu căciula în mână. Intraţi, închinaţi-vă, mi-a zis părintele. Trebăluia la o sobă de fontă. M-am închinat şi am sărutat icoana cu Naşterea. Nu fiindcă aşa trebuie. Aşa mi-a venit. Era destul de întuneric, lumina venea doar de la jarul din sobă, nişte lumânări şi nimburile pictate pe pereţi. Afară am stat şi m-am uitat la brazii pudraţi din vale până am simţit ace în urechi. Atunci mi-am pus căciula şi am început să cobor.
Călini care îmi plac mie. Sursa: InfoNaiv
Mi-o fi venit mie ceva, nu ştiu. Mi-o fi dor de copil. Copilul ăla. Mi-o fi venit iar în gând chestia aia despre cei trei Călini şi chestia ailaltă despre cum dl. Lică nu e niciodată singur. Nu ştiu de ce. Dar am o bănuială.
Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor. Sursa: castelulcorvinilor.ro
În urmă cu câțiva ani, nici mulți, nici puțini, un prieten mai mare era nemulțumit că pe noua autostradă, construită de-a lungul râului Mureș, nu există niciun indicator rutier către orașul Hunedoara. De curând am aflat că în frumoasa noastră gară nu mai vine și nu mai pleacă niciun tren. Privită superficial și de departe, cele două detalii dau imaginea unei izolări și a unei resemnări, a unui drum închis și abandonat. Ceea ce e fals. Sau, în orice caz, o poveste depășită. În ultimii ani sunt din ce în ce mai mulți oameni vin cu nesaț să viziteze Castelul Corvinilor, probabil cea mai valoroasă bijuterie arhitecturală și simbolică a Hunedoarei. O frumusețe. Un element de continuitate și de trăinicie. Castelul reprezintă un reper și o cale. Faptul că numărul vizitatorilor crește, și încă vertiginos, este cel mai bun indiciu că de aici trebuie pornită renașterea Hunedoarei: de la valori, tradiție și cultură.
Căpșună cu cinci degete. Foto cu telefonul: Călin Hera
Vin și eu în mijlocul unei vechi dezbateri despre pluralul fructelor de primăvară. Copil fiind, spuneam că mănânc căpșuni și cireșe și mă desfătam cu ele. Îmi amintesc cireșul perfid de la colțul unei străzi aflate între casele din apropierea Parcului Corvinul din Hunedoara. Perfid, pentru că făcea cireșe uriașe, negre, la care nu aveai acces. Trunchiul gros era învelit de proprietar cu tot felul sârme și coli de smoală, așa că în vremea cireșelor ori îmi schimbam traseul, ori întorceam capul, să nu mor de poftă. Cele mai bune căpșuni le mâncam la țară, la Horezu, în grădina de pe deal a bunică-mi. Cel puțin așa îmi aduc eu aminte.
Captură de pe site-ul aerolines.ro
De la prima mea ieșire de 1 Mai au trecut 25 de ani. Nu-mi spuneți că sunt bătrân, întrebați-mă cum a fost, cum era pe vremea ta, tataie? Aveam vreo douăzeci-și-un-pic de ani, tocmai terminasem Școala de ghizi și am zis s-o facem lată. Pe vremea aceea, a o face lată însemna cam tot ca azi: țuști la mare! Oricum, nu se punea problema să ai acces la bilete de avion Aerolines, nu era cazul. Așa că ne-am dus la mare, toată lumea din jurul nostru mergea.
Cred că am călătorit cu Dacia lui Marco. Eram patru. Nu exista nici măcar speranța de autostradă. Altfel, camioane, Dacii, primele hârburi second hand din Europa, câteva mașini mai acătări, căruțe, inclusiv cele trase de măgăruși, imediat ce am trecut podul de la Cernavodă. Polițiști șpăgari și foarte multă lume. Primul 1 Mai în libertate, nu-i așa?
Captură a articolului. Sursa: cioaravopsita.ro
Am lăsat să treacă o zi. Apoi încă una. Am zis că-mi trece. Emoția. Mă bucur când se scrie frumos despre cineva care e în mare formă și are înainte tot drumul. Dacă vreți să citiți un text emoționant (și încă nu ați făcut-o), vă recomand amintirile lui Vladimir Brylynski despre Sanda Nicola. Atenție, textul are un puternic impact emoțional, așa că vă sfătuiesc să țineți o batistă pe-aproape.
Vedere din Hunedoara. Vedere spre curtea interioară a Castelului Corvinilor. Foto: Remus Suciu
La Casa de Cultură din Hunedoara (pe atunci i se zicea Cinema ”Arta”) am ținut prima oară o fată de mână. Avea un inel cu pietricică roșie, era frumoasă foc, o chema Felicia și eram colegi de grupă. Grupa mijlocie. Tot acolo, într-o săliță de la etaj, ne întâlneam cu Eugen Evu, Lucian Murărașu, Virgiliu Vera, Sergiu Vintilă, Ovidiu Băjan, Nuța Crăciun și gașca la cenaclu. O grămadă de amintiri.
Lansarea cărţii mele, la Castelul Corvinilor din Hunedoara. Foto: Remus Suciu
Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani? Întrebarea, zbierată la un miting din prima parte a anului 1990, a marcat viaţa publică a acelor vremuri. Chestionarea în cauză venea să lămurească publicul în legătură cu activitatea recentă a celor care doreau să ajungă cu degetul arătător pe unul din butoanele puterii politice într-o Românie descotorosită de regimul Ceauşescu, în care se insinuau perfid comunişti din eşalonul al doilea. Trecând peste anecdoticul anilor originari ’90, întrebarea „Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani?” e bine de pus măcar o dată pe cincinal. Celorlalţi şi nouă înşine deopotrivă. Căci, pusă cum trebuie, această întrebare ne poate surprinde – oferindu-ne răspunsul la alta: „Ce veţi face în următorii cinci ani?”
O ştire de vineri (primarul Timişoarei se arăta neputincios în faţa invaziei ciorilor, prea inteligente ca să poată fi stârpite) mi-a adus aminte de câteva întâmplări cu ciori. Prima e din anul 1980, a doua din 1990, ştiu precis. Pun o oglindă în faţa lor, deci vă vorbesc mai întâi despre a doua.
Mă confruntasem cu un hop, viaţa îmi trăsese o palmă, mi se părea că sufăr, sufeream. La vârsta aceea, te aprinzi repede. Mă aprinsesem. Am mers la văru-meu, simţeam nevoia să împărtăşesc. M-a ascultat. M-a lăsat să vorbesc, să spun tot ce aveam pe suflet. Am vorbit pe nerăsuflate. Un pic timid la început, apoi tot mai fără aer. Voiam să scap. Nu ştiu dacă a zâmbit, pot acum să îmi imaginez că a făcut-o (însă foarte puţin). După ce am terminat, mi-a dat un pahar cu apă, apoi a zis: „Hai!”. Îi venise o idee.
Doina Doru, în mijlocul foştilor colegi de la Pro TV
E o zi mohorâtă azi, a şi plouat azi-dimineaţă când, dintr-un loc aflat în sudul Bucureştiului, s-a ridicat o dâră de fum, care s-a risipit apoi. Am amânat să scriu aceste rânduri, pentru că mi-e greu. Dar mă întorc în timp şi atunci totul se transformă.
Panou publicitar la ieşirea din Hunedoara, prin care se face reclamă hotelului Rusca. Foto: Călin Hera
Hotelul Rusca a fost, multă vreme, unicul hotel din Hunedoara, chiar dacă oraşul a ajuns, în perioada de glorie, să treacă binişor de 75.000 de locuitori. Cred că nu exista realmente o cerere. Cei mai mulţi vizitatori fie stăteau pe la rude, fie prin case de oaspeţi (de exemplu, la Casa Albă de pe malul Lacului Cinciş), iar cele vreo sută de camere ale Hotelului Rusca, aflat în centrul nou al oraşului erau suficiente.
Saptamana trecuta s-a mai infiintat o federatie. Partea interesanta e ca fondatorii ei au skill ridicat la scris. Numele federatiei, Press Announcement High Council, e destul de explicit.
Cei cinci fondatori spun ca au descoperit o latura neutilizata suficient a Hattrick-ului: anunturile de presa, adica locul acela in care toti platitorii de supporter pot scrie ce cred ei de cuviinta.
Sa incurajeze emiterea unor anunturi de presa cat mai interesante, care sa faca din rasfoirea paginilor HT ale diferitelor cluburi apropiata de rasfoirea unor carti. Deoarece simion_popescu, heraoc, poclea, Maniero și Ticorosu cred de cuviinta sa scrie lucruri care lor li se par simpatice. Uneori vesele, alteori amare, de fiecare data cu un anumit talc. Multe din anunturile lor au fost preluate de duru pe forumul de pe computergames, in revista anunturilor de presa…
simion_popescu: O mica mincarime in virfu’ stiloului si mici presiuni in buricele degetelor cu care il tin.
heraoc: Dorul de liceu, cand scrijeleam cu lama pe banca mesaje despre profi, colegi si colege
poclea: Nimic
Maniero: Nu-mi place cum suna “apucat”, are o nota peiorativa in intrebarea asta. O sa emit un comunicat de presa sub forma unui protest oficial.
Ticorosu: Pe mine m-a apucat un dor. Dorul de litera.
simion_popescu: Un PA trebuie sa fie foarte scurt, cuprinzator, dar sa aiba suficiente cuvinte incit sa umple spatiu de 500 de caractere. In cazuri exceptionale poate fi mediu.
heraoc: In acest caz, chiar nu conteaza marimea
poclea: Un PA nu trebuie sa fie nicicum. Un PA este un dar, si trebuie luat asa cum este. Singura limita este cerul. Si limitarea de 500 de
caractere (parca) a jocului.
Maniero: “Marimea nu conteaza” e valabila doar atunci cand e mica. Din pacate HT-ul ne limiteaza la 500 caractere (adica f putin), ceea ce inseamna ca putem zice si noi acelasi lucru: marimea nu conteaza.
Ticorosu: Pe termen scurt, un PA trebuie sa fie mediu (max. 500 caractere). Pe termen mediu, speram sa poata fi mai lung.
simion_popescu: Da.
heraoc: Sint in cautarea unui stil care sa imi exprime mai bine trairile din jocul de hattrick. Momentan, ma incearca un soi de deznadejde, ca echipa joaca prost. Asa incat ma gandesc sa creez o lume paralela, sub forma unui scurt foileton.
poclea: Nu folosesc formule. Cum spuneam, PA-ul este un dar, iar cand apare eu nu fac decat sa-l reproduc. In orice forma sau formula ar fi.
Maniero: Ma bucur ca ai amintit de formule; ma fascineaza si sunt mereu in cautarea lor. De altminteri, acest lucru este vizibil la Coltul Tacticienilor.
Ticorosu: N-am ajuns inca la o formula castigatoare. Mie mi-e greu, inca, sa ma decid ce litera sa aleg. Asa ca le pun pe toate de-a valma, cum imi vin in minte. P-orma vad ca a rezultat un anunt de presa.
simion_popescu: Face misto de loturile de jucatori.
heraoc: Ofera sansa unica de a scrie alaturi de cei 4 mari maestrii; eu fireste, nu ma numar printre ei.
poclea: Deocamdata conferinta federatiei gazduieste niste dezbateri deosebit de interesante pe teme agricole. In plus, federatia asta am facut-o ca sa fim si noi sefi undeva (cel putin asta vreau eu). Deocamdata nu e prea bine, pentru ca nu avem pe nimeni dedesupt. Din punct de vedere administrativ vorbind, desigur.
Maniero: Ceea ce face orice federatie care se respecta: aduce in viata membrilor un strop de inedit, chestiuni interesante si complet inutile.
Ticorosu: Este o intrebare pe care nu incetam sa ne-o adresam, unii altora. Caci ce este un raspuns decat urmarea fireasca a unei intrebari istete?
simion_popescu: Oricine scrie 3 fraze pe anunt. Sa ramai e mai greu.
heraoc: Deocamdata, e treaba Maestrilor Marii Loje. Eu sunt doar Baron pe langa Marea Loja.
poclea: Pot intra cei care merita. Pot ramane cei care intra.
Maniero: Fiind un club elitist, accesul este atent controlat si se face doar pe baza de recomandari din partea membrilor. Pentru pastrarea statutului de membru n-am impus inca nici o regula, asteptam pana clubul va deveni suprapopulat.
Ticorosu: Intr-o carte celebra era un enunt de genul “Cere si ti se va da”. In calitate de Maestru al Marii Loje ma simt dator sa adaug: “Daca meriti”. Odata intrat, nu ai decat de castigat. Launtric vorbind. Cu cat te apropii mai mult de Marea Loja, cu atat intelegi mai bine ce inseamna HTNirvana.
simion_popescu: Meandrele concretului.
heraoc: Nu, dar sintem pe drumul cel bun.
poclea: Desigur
Maniero: No comment.
simion_popescu: Integrarea in UE.
heraoc: Eu vreau sa nu mai fiu pe langa ci in Marea Loja.
poclea: World Domination, evident. Pe langa asta as dori ca echipa HT sa mareasca spatiul pentru PA-uri (limita aia de 500 de caractere pur si simplu imi sufoca creativitatea). A, si as vrea sa-mi iau si un gip.
Maniero: Fireste, acesta nu poate fi decat unul singur (strigati cu mine sa ne auda Masi): Woooooooorld Dominatioooooon !!!
Ticorosu: Mie imi place sa cred ca dominatia primordiala a literei asupra skill-ului. Caci la inceput au fost cuvantul, anuntul de presa si abia apoi Hattrick 6.6.2. Oricum, cred ca 6.6.3-ul va fi mai literar.”
NOTĂ. Acest text a apărut mai întâi pe Blogul Grupului Pahico şi reprezintă o discuţie purtată într-o perioadă foarte incipientă a ceea ce avea să devină ulterior Proza Arhiscurtă.
Pe vremuri, beam sana în Piaţa Obor*, în pauza mare. Eram printr-a şaptea sau a opta când, fiind prea multe clase la mate-fizică, pe câţiva ne-au mutat cu orele la Liceul Sanitar. Veneam la Mate-fizică peste garduri sau pe trotuar (mai rar), pe lângă Judecătorie, doar la orele de fizică şi de chimie – pentru laboratoare.
În pauza mare ne făcusem un obicei: mergeam la alimentara din piaţă, de unde cumpăram câte o sticlă de sana rece (da, era la sticlă!) şi un baton de 1 leu, cu mac. La gâtul sticlei se forma un dop de smântână pe care îl deranjam un pic cu vârful batonului (cornurile de 25 de bani, albe, în formă de semicerc, erau ideale pentru această operaţiune). Pur şi simplu savuram gustarea; simpla amintire îmi lasă gura apă.
Mănăstirea Dragomirna, mare câştigătoare azi la Premiile Europa Nostra, fotografiată în urmă cu patru ani de pe celălalt mal al lacului. Foto: Călin Hera
Aflu, via Naiv, că Mănăstirea Dragomirna restaurează atât de bine încât a dat lovitura la Premiile Europa Nostra, ediția 2014, proiectul Frescele Mănăstirii Dragomirna datând din secolul al XVII-lea, Suceava, ROMÂNIA obţinând atât un premiu la categoria Conservare, cât şi Premiul Publicului, pe baza voturilor a peste 10.000 de persoane.
Filmuleţul făcut mie de Facebook cu ocazia aniversării lui
De ziua lui, Facebook mi-a făcut un filmuleţ. Practic, adună, pe baza câtorva cifre, cele mai lăicuite şi mai şeruite imagini postate de mine pe Facebook de când mi-am făcut cont şi până de curând. Drăguţ. Puteţi şi voi să obţineţi filmuleţul propriu, aici 🙂
Călin Hera. PA-uri şi mirări 