Doina Doru, în mijlocul foştilor colegi de la Pro TV
E o zi mohorâtă azi, a şi plouat azi-dimineaţă când, dintr-un loc aflat în sudul Bucureştiului, s-a ridicat o dâră de fum, care s-a risipit apoi. Am amânat să scriu aceste rânduri, pentru că mi-e greu. Dar mă întorc în timp şi atunci totul se transformă.
Eram tânăr. 1995. Îl întâlnesc pe Peter Barabas, care îmi zice: „Hai la Pro TV. Avem nevoie de oameni care scriu bine”. Nu auzisem de Pro TV pentru că televiziunea asta încă nu exista. Televiziune? Hmm. N-aş crede. Dar m-am dus, la o discuţie. Lucram de câteva luni la Ziua, după o excelentă perioadă la Expres.
Nu ştiu ce mi-a plăcut. Stilul avântat al lui Sergiu Toader, salariul mai mult decât cumsecade, fetele frumoase din redacţie, provocarea? Poate că puţin din toate astea. Ştiu, în orice caz, că am fost condus către un computer la care erau două persoane: o tipă în picioare, uşor aplecată, şi alta pe scaun. Tipa de pe scaun s-a întors pe jumătate, a zâmbit fugar, făcând semn că mai are un pic, apoi i-a explicat celei care stătea în picioare că nu poţi spune „o bătrână de 50 de ani”. La 50 de ani nu eşti bătrân, eşti femeie sau bărbat, eşti în toată puterea. A mai întrebat-o pe tipa care stătea în picioare, care era foarte tânără şi foarte drăguţă, dacă nu are nişte date despre numărul de accidente din acel an, apoi i-a spus că ştirea trebuie să înceapă direct cu informaţia, fără brizbrizuri.
A mai bătut de câteva ori tastele, apoi s-a ridicat. Mi-a zâmbit din nou şi m-a întrebat dacă fumez. Nu fumam, dar am luat o cafea. Apoi am stat de vorbă şi aşa a început cariera mea de om de televiziune. Da, s-ar putea ca fix acea întâlnire cu Doina Doru să fi fost motivul care m-a determinat, cel mai degrabă, să trec de la ziar la TV. A urmat seara zilei de 1 Decembrie 1995, apoi sutele de jurnale, miile de ştiri scrise în programul „Plus”.
Am stat mult de vorbă cu Doina Doru. Am învăţat de la ea cum se scrie o ştire de televiziune. Dacă astăzi vi se pare că ştirile de la Pro TV sunt cele mai complete, cele mai limpezi, cele mai credibile, să ştiţi că acest lucru i se datorează într-o foarte mare măsură ei, Doinei Doru.
Părea dură. Pentru că nu lăsa să treacă de ea nimic care să nu fie corect, nimic care să nu sune bine. Scria, apoi citea cu voce tare. Corecta. Trecea mai departe. Apoi citea ştirile împreună cu Andreea Esca, după care le trimitea în prompter. „Bună seara, România, bună seara, Bucureşti”.
Îi plăcea enorm ceea ce făcea, ca nouă, tutuor, în acei primi ani ai Pro TV-ului. Şi nu era dură, decât atunci când avea de a face cu prostia.
Am stat de vorbă mult în cei cinci ani în care am lucrat în aceeaşi redacţie. N-am vorbit doar despre tehnici de redactare a ştirilor, fireşte. Dar cele mai multe discuţii au fost despre ceea ce se întâmpla în jurul nostru. Aveam informaţii la prima mână, puteam să ne facem o idee. Câteodată şuşoteam. De cele mai multe ori, am fost pe aceeaşi lungime de undă, chiar dacă era împotriva curentului. Câteodată, stăteam alături la „şedinţele cu Sârbu”.
La un moment dat, eu am plecat. Era anul 2000. Ne-am strâns în braţe. Nu mi-a venit să cred atunci când am aflat că şi ea a plecat de la Pro TV. Nu-mi puteam imagina Pro TV-ul fără Doina Doru. Acum îmi dau seama: nu există Pro TV fără Doina Doru. Ceea ce a lăsat ea acolo înseamnă stilul Pro TV. Andreea Esca, Lucian Mândruţă, Igor Antip, Sorin Avram, Peter Barabas şi toţi ceilalţi, care au făcut parte din echipa de aur a primilor ani de Pro TV, înseamnă cu toţii stilul Pro TV. Dar, din punctul meu de vedere, Doina Doru ştiut să găsească mereu cuvintele potrivite. Nu-i puţin lucru.
În ultimii 14 ani ne-am văzut rar. În special, la întâlnirile cu foştii colegi din Pro TV. Cei mai mulţi, aflaţi în altă parte. Cu toţii, având o parte importantă din suflet tot acolo, în clădirea de pe Pache Protopopescu (acum nefolosită). Am mai vorbit la telefon, pe Facebook. Ne-am ameninţat cu o întâlnire la o cafea, dar, cum se întâmplă adeseori, n-a fost să fie. Oraşul ăsta te ţine ocupat mereu.
N-am mai văzut-o pe Doina Doru de câţiva ani şi îmi spun că ne vom întâni cândva. Despre cineva care are cinzeci şi ceva de ani nu poţi spune că e bătrân. E în toată puterea, are viaţa înainte. Iar dacă Dumnezeu a hotărât altfel, nu mai pot spune decât atât: La revedere, Doina!
Călin Hera. PA-uri şi mirări 