Călin Hera. PA-uri şi mirări

Fotografie făcută cu furie, din mers, la iesirea din Coltul Sahistilor din Parcul Cismigiu, duminică, 14 noiembrie 2010. FOTO (cu telefonul): Călin Hera

Am ajuns prima oară când în coltul sahistilor din Cismigiu prin anii 80. Eram la liceu, în Hunedoara, stiam că există si am tinut mortis să văd cu ochii mei. Am stat o după-amiază întreagă urmărind o multime de partide de sah (o adevărată încântare si fiindcă erau multi jucători buni, si pentru mistourile aruncatr de jucători si de chibiti; oamenii aceia erau un fel de copii mari plecati în tabără).

Am căscat urechile si la discutiile savante ale microbistilor, care vorbeau atât de familiar despre nume mari ale fotbalului românesc; aproape că-mi venea să le cer autograf acelor neni (m-am linistit când au început să vorbească absolut deplasat, fără cele mai mici legături cu realitatea, detalii despre Corvinul, lucruri despre care mai stiam si eu câte ceva).

Una peste alta, a fost o întâlnire memorabilă.

Student fiind, am mers de mult ori prin coltul cu pricina. Am jucat si sah. Tin minte un sir de partide dintr-un februarie înghetat, când ar fi trebuit să merg naibii să învăt, dar tot mai începeam câte o partidă cu un nene cu pălărie în carouri, care se încălzea de la tigările pe care le suda.

Ultima oară am fost prin toamna lui 1989. Se întunecase si în toată întinderea erau doar doi sahisti, fără chibiti, care jucau cu îndârjire. Mi-am fortat ochii să văd bine tabla si piesele, aproape că am făcut zgomot mărindu-mi pupilele; dar cei doi, prea cufundati în joc, nu au băgat în seamă perechea ciudată care se zgâia în ei. Am plecat fără să aflu dacă partida s-a încheiat remiză, cum anticipam, sau bătrânelul cu pardesiu verde a făcut, în fine, sacrificiul de nebun pentru a câstiga o pozitie favorabilă pe rocada adversarului.

………………………………………………………………………………………………..

Apoi am făcut o pauză, destul de lungă.

Duminică, am zis să-mi duc fiul pe acolo, să-i arăt. Îi povestisem câte ceva. E drept, nu rezonase prea tare, dar am gândit că, dacă vede cu ochii lui, va aprecia altfel decât pot eu să-i povestesc. Recunosc, aveam mici emotii: dacă nu mai e chiar-chiar asa cum stiam eu?

Ei, bine, nu mai era deloc pustiu. Ba, pot spune, era mai aglomerat ca niciodată. Nu cred că am mai văzut asa mutle mese acolo. Si toate erau ocupate. E drept, era o vreme superbă, era ora două după-masa, aproape că nu-ti puteai dori altceva, în Bucuresti fiind, decât să stai în parc. Ce m-a frapat a fost linistea. Aproape că nu se auzeu voci, desi era atâta lume.

Nu se auzeau voci, în schimb se auzea zgomotul zarurilor. N-am numărat, dar cred că numărul meselor ocupate de tabalgii era aproximativ egal cu cel al meselor ocupate de jucătorii de remi. Sahisti? Trei mese cu totul… Am trecut destul de repede prin perimetru. I-am zis fiului meu doar atât: nu mai e ca pe vremuri.

UPDATE.
M-au impresionat atât de mult vizita în Colțul Sahistilor si chestia cu Chandra încât am scris un editorial despre.