Natalie Portman, aici cu Premiul BAFTA pentru rolul din Black Swan
„Lebăda neagră” a fost primul din serie pe care l-am văzut. Am tot aşteptat să se întâmple ceva neaşteptat. Dar s-a întâmplat, mereu, fix ceea ce m-am aşteptat să se întâmple… Inclusiv în marea scenă de final.
Filmul e un fel de popularizare a baletului (în rândul fanilor de social network de la 15 ani în sus). Vorba lui Gorzo: priviţi la ciudăţeniile astea, din când în când, că poate fi cool, dar nu faceţi ca ele.
Un amic, mare fan Natalie Portman (cine-l poate acuza?!) a zis, din prima, că e un film excelent. Apoi, când „am intrat” în el, a spus: dar Natalie merită, uită-te cât a lucrat pt rolul ăsta! OK, am zis, dintre actriţele nominalizate pe care le-am văzut, e cea mai tare!
Deci, din punctul ăsta de vedere, da: în film apar o droaie de femei frumoase, cu Natalie Portman zece, care le şi întrece. Frumoasă şi periculoasă.
Enunţul e banal, dar aruncă o perspectivă interesantă asupra filmelor nominalizate la Oscar: patru dintre ele sunt bazate pe întâmplări reale, verificabile, despre ambiţie – „The King’s Speech” (lupta unui fost monarh cu sine însuşi), „The Social Network” (naşterea celei mai importante reţele de socializare din lume), „The Fighter” (devenirea unui campion mondial la box) şi „127 Hours” (situaţia limită în care a ajuns un om de munte).
Vom vedea în noaptea de duminică dacă vreunul dintre ele va câştiga statueta (primele două sunt cotate cu cele mai mari şanse, ultimul mi se pare cu adevărat bun!).
Deocamdată, e bine de notat că viaţa nu e în altă parte decât în ceea ce ni se întâmplă zi de zi; şi că ne e dată forţa de a înfăptui. Noi înşine. Un secret vechi.
NOTĂ. Aceasta a fost tableta TV din Evz de azi. Am dat link pentru cei care vor să se amuze/scârbească citind unele comentarii. Slavă Domnului, nu-s multe, de data asta. E clar că doar subiectele politice atrag…
Afisul filmului „The Fighter” (2010), luat de pe imdb.com
Am văzut aseară „The Fighter”, filmul „de Oscar”. L-am văzut până la sfârsit. Nu-mi pare rău, dar nici nu mă simt prea îmbogătit. Adevărul e că simt asa, o suprasaturatie de filme de acest gen: sportivul de performantă care revine/se afirmă gratie muncii, sansei, talentului, în ciuda mai tuturor. Sunt sigur că, pentru telespectatorul american, povestea e mai interesantă decât pentru cel european. Probabil că un film similar despre Leonard Doroftei, să zicem, ar fi considerat o capodoperă în România.
Revenind: ultimul film de acest gen pe care l-am văzut a fost „The Wrestler”. Am scris aici, la cald, impresiile mele.
De data asta, povestea e destul de liniară si de previzibilă, spusă cu oarecare măiestrie. Jocul actorilor… nimic de reprosat (de la nivelul meu de amator). Personal, mi-e destul de nesuferit Christian Bale (nu mă întrebati de ce), iar Amy Adams si Mark Wahlberg îmi sunt aproape indeiferenti. Toti trei joacă, însă, ok, cu un plus pentru Bale.
Încerc să îmi amintesc o scenă care să-mi fi plăcut în mod deosebit si nu reusesc. Poate faza în care, în timpul difuzării filmului despre Dicky Eklund, eroul interpretat de Bale are o revelatie. E ceva educativ în filmul ăsta, motiv pentru care pot recomanda vizionarea lui împreună cu copiii.
Ati prins vreodată o sopârlă? Cu mâna, vreau să zic. Vi s-a întâmplat ca reptila să se zbată, să-si rupă coada si, astfel, să scape? Vă amintiti faza de la începutul cărtii „Fram, ursul polar”, când tigrul bengalez încearcă să-si roadă laba prinsă în capcană? (N-a reusit si a ajuns la un circ.)
Am văzut patru filme nominalizate la Oscar pt Cel mai bun film. În ordine: Black Swan, The King s Speach, The Social Network si 127 Hours. Doar unul mi-a plăcut fără rezerve: 127 Hours.
Mi-a plăcut cum a fost filmat: dinamic, dar nu supărător. Cadre scurte alternând cu cadre lungi. Suspans. Culoare, muzică. Suspans. Mi-a plăcut personajul (inteligent, profund, simpatic, cu umor, „de gască”). Mi-a plăcut faptul că tatăl personajului îsi ducea fiul să vadă răsăritul soarelui pe marginea prăpastiei, undeva, în Marele Canion. (Îmi place asta foarte mult.)
Primele 18-20 de minute din film (de văzut când intervine momentul) sunt alerte. E descoperirea, bucuria de a trăi, de a explora, de a te bucura. Apoi, exact atunci când îti zici „OK, fain. Si?”, se întâmplă ceva stupid care face din povestea lui Aron Ralston una extraordinară.
Apoi, totul e construit cu măiestrie, totul curge, cu ruperi de ritm, cu dramatism, cu secvente de umor. Mi se pare excelentă secventa în care îsi asează pe bolovan toată recuzita, apoi o priveste, o studiază, pentru a găsi o idee.
Eroul devine din ce în ce mai simpatic. Ajungi să trăiesti alături de el drama lui. Îti pui, inevitabil, întrebarea: „Ce-as face?”. Răspunsul e destul de evident. Dar, sincer, ati fi în stare să vă salvati astfel?
Mi-a plăcut faptul că povestea e adevărată. Mă întreb de ce m-a impresionat mai mult povestea lui Aron decât cea a regelui George VI. Poate fiindcă la Aron e despre viată si moarte? Sau fiindcă, pur si simplu, pare mai autentică (raportat strict la cele două filme)? Întrebări retorice. Votul meu e pt 127 Hours.
UPDATE (revenire la această idee, provocat de doi cititori de pe polimedia.us/fain): Stiu si că există într-adevăr o casetă-jurnal înregistrată de Aron în decursul celor 127 de ore. Casetă tinută la secret, pe care, însă, regizorul si actorul principal au vizionat-o. King s Speech, si The Social Network (nu stiu dacă si Black Swan) se bazează pe fapte reale. Dar povestea din 127 Hours pare cea mai autentică. De vină e felul în care sunt făcute cele trei filme.
NOTE.
Aflu că regizorul Danny Boyle a vrut, initial, să-i dea rolu lui Cillian Murphy. Ar fi fost o greseală enormă, apreciez. Pentru că James Franco chiar e de acolo.
Aron Ralston si James Franco, omul si actorul care l-a interpretat
UPDATE TABLOID.
Îmi place de James Franco si dacă mă uit la fosta si actuala lui prietenă (cu un plus pentru fosta) 😉
Marla Sokoloff si Ahna O’Reilly, fosta si actuala prietenă a lui James Franco.
Click pe foto pentru imagine mărită!
Am ales să încep această postare punând fată în fată două fotografii: una a lui Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook (am luat fotografia făcând un printscreen de aici) si alta a lui Jesse Eisenberg, actorul care îl interpretează pe Mark în The Social Network.
Pare că această preocupare, de a alege un actor care să aducă măcar nitel cu boss-ul de la Facebook, a fost mai importantă decât a alcătui o poveste mai acătări. Ce vreau să spun? Ar fi trebuit ca filmul despre unul dintre cele mai importante fenomene ale începutului de mileniu să fie ori o poveste romantată, ori o „analiză” ori, de ce nu, o comedie inteligentă. Ceva bine făcut, în orice caz, ceva care să-mi sugereze că mă aflu în fata unei grozăvii. Ei, bine, primul film despre Facebook e, consider, un rateu. Povestea e pretins inteligentă (prin flashback-urile utilizate, de exemplu), dar superficial construită. Neconvingător.
Nu mă asteptam neapărat ca spectatorul să îndrăgească vreun personaj (cred că doar Andrew Garfiled poate fi „îndrăgit” – joacă bine rolul de tip luat de fraier). Dar orisicât! Mă asteptam ca personajele să fie construite mai credibil, mai profund, mai ales că, toate, sunt în viată (da, impresia e că fiecare personaj important a fost creionat după negocieri dure, foarte piaristice, cu subiectul). Mă asteptam să înteleg ceva mai multe, să surprind calitătile deosebite care i-au făcut pe fondatorii Facebook să realizeze asa un mare lucru. La acest capitol, filmul mi se pare de-a dreptul superficial.
Pe de altă parte, filmul are un oarecare ritm, o oarecare tensiune, dar mi-e teamă că de vină sunt si asteptările spectatorului, care vrea să afle lucruri despre Facebook.
De-aia zic: parcă nu le dau dreptate nici lui Gorzo, nici lui CTP, decât atunci când critică filmul celălalt (vezi aici despre ce e vorba!).
P.S. Dar am deja un film preferat pentru premiul Oscar! Revin.
Înainte de a vedea filmul, am citit două cronici. Prima s-a întâmplat să fie cea scrisă de Cristian Tudor Popescu într-un editorial din Gândul, unde lăuda „copleşitorul actor Colin Firth” si filmul cu pricina, vorbind, în contrast, despre „gustul sălciu, de hamburger mâncat cu punga de plastic cu tot, rămas după ce am văzut „The Social Network””. Concluzia CTP: „Aud că „The Social Network” şi „King’s Speech” sunt principalii concurenţi la Oscar. Încerc să nu-mi fac iluzii cu privire la rezultat”, sugerând că prostul-gust = Facebook va câstiga în fata bunului-gust = King’s Speech.
În cronica lui Andrei Gorzo, The King’s Speech e „un caz regretabil de impostură”, spre deosebire de The Social Network, „e mult mai dens şi mai ambiguu, dar e şi mult mai sclipitor din punct de vedere verbal”. Din această dilemă nu putem iesi, mi-am zis, decât dacă ne uităm la ambele filme.
Deocamdată am văzut doar Discursul. Vă mărturisesc că:
1) Nu m-a impresionat foaarte tare jocul lui Colin Firth, care nici măcar nu s-a bâlbâit, doar si-a înghitit niste cuvinte. Cunosc destui bâlbâiti autentici si stiu cum e ;).
2) Rolul Helenei Bonham Carter nu m-a impresionat, deci nici jocul ei. Sincer. Destul de banal.
3) De exemplu Geoffrey Rush (în rolul Lionel Logue) a fost mult mai bun. Dar si acest rol mi s-a părut prea „americanizat”. Toată atitudinea intransigentă de la început, lipsită de reverentă, metoda mai degrabă neconventională, momentul de cumpănă în care printul se întoarce si zice „hai să” samd fac parte dintr-un cliseu.
4) Filmul nu-i rău, să ne întelegem. Atmosfera e destul de dibaci construită, personajele suficient de credibile. Dar nu mi se pare un film inteligent, ca să zic asa.
Aici si aici găsiti, pe scurt, despre ce e vorba în cele două filme. Iar aici si aici, în afară de descrieri, „datele tehnice” si fotografii. Mai jos, trailerele.
Pentru că am spart deja gheata, prezentându-vă niste crâmpeie de discutie din Pahico, azi vă arăt alta. De data asta e vorba despre filmul Filantropica. Vă las să, dacă doriti, cititi.
Printscreen al unei discutii despre filmul Filantropica (Nae Caranfil), care a avut loc pe forumul Pahico, în hattrick.org (3)
Printscreen al unei discutii despre filmul Filantropica (Nae Caranfil), care a avut loc pe forumul Pahico, în hattrick.org (4)
Printscreen-uri ale unei discutii despre filmul Filantropica (Nae Caranfil), care a avut loc pe forumul Pahico, în hattrick.org. P.S. Click pe ele pentru imagine mărită si, deci, pentru lectură lesnicioasă si, presupun, agreabilă!
NOTĂ. Aici e ceea ce am scris eu mai de mult despre Filantropica si topul celor mai bune filme românesti, alcătuit de mine.
UPDATE. Se cuvine să adaug ultima replică a lui Laurean.
Printscreen-uri ale unei discutii despre filmul Filantropica (Nae Caranfil), care a avut loc pe forumul Pahico, în hattrick.org (6)
V-am vorbit adeseori despre Pahico, locul în care s-a născut proza arhiscurtă. Acum vreau să vă arăt ceva (cu mentiunea că discutiile din Pahico sunt, acum, ca la reducerile care stau să urmeze: cu 70% mai putine, dar, încă, foarte foarte interesante.
Printscreen al unei minicronici cinematografice postată de Laurean în forumul de discutii al Pahico, la capitolul Cinemagia. P.S. Click pe foto pentru imagine mărită (eu zic că merită citit!)
În principiu, sunt de acord cu părerea lui Laurean (un meserias). Am văzut filmul lui Radu Munteanu într-o seară de luni, după Crăciun. Aveam oaresce asteptări de la acest film, care se bucurase de cronici bunicele. La final (dar si pe parcursul filmului) am fost mai degrabă dezamăgit. Nu de faptul că filmul nu are coadă. Asta îmi place, se termină ca un PA. Dar m-a deranjat si pe mine excesul de cadre lungi, neslefuite, asa cum m-a deranjat lipsa de plauzibilitate a unor scene (de exemplu, vizita lui la Constanta, în casa mamei amantei). De asemenea, punctul culminant, acela în care el îi spune sotiei că iubeste pe altcineva, mi se pare inegal: are si faze foarte bune si minusuri.
Desi am remarcat deja destui actori care-mi plac (Dragos Bucur e unul dintre ei), regizori si scenaristi buni, mult lăudata cinematografie românească e, încă, în căutarea unei identităti. Cred că e, încă, la stadiul de atelier. As vrea să văd filme cu poveste plauzibilă, interesantă, cu cadre rezonabil de lungi.
P.S. Rămân în plasa lui Nae Caranfil.
UPDATE. Am găsit si o cronică pozitivă (am preferat s-o iau de pe un blog, nu din vreo revistă sau rubrică de profil din vreun ziar, că autorii de acolo sunt, bineînteles, din altă ligă).
UPDATE. Am acordul Cercului să vă arăt o continuare a discutiei despre Marti, după Crăciun 😉
Printscreen din conferinta Pahico, partea în care se discută despre filmul lui Radu Munteanu, „Marti, după Crăciun”.
P.S. Click pe imagine pentru a putea citi în conditii bune. Merită!
Am revăzut, aseară, Filantropica. Am făcut-o cu mare plăcere. Filmul mi-a plăcut si aseară, chiar dacă am descoperit mici stângăcii, legate de plauzibilitatea (100% a) povestii – dar filmul nu trebuie să redea realitatea si gata, iar exagerările sunt, uneori, necesare.
Mi-a plăcut jocul lui Mircea Diaconu, vocea (sic!) lui Nae Caranfil, jocul lui Vizante si, desigur, rolul făcut de Gheorghe Dinică. Am si râs.
Apoi mi-am amintit că am citit recent despre un top al celor mai bune 10 filme românesti, asa cum au fost ele alese de Asociatia Criticilor de Film. Topul era prezentat încă din anul 2008, când la el contribuia si Uniunea Cineastilor din România.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 