Pod pietonal și pentru bicicliști, peste râul Dâmbovița și Splaiul Independenței. Proiect dezbătut de CGMB. Sursa: Mediafax
Consiliul General al Municipiului București discută șase proiecte de amenajare a centrului orașului. O veste care poate fi foarte bună. În perioada următoare, se vor înmulți știrile despre lucruri bune care se fac în cele patru orașe (Baia Mare, Timișoara, București și Cluj-Napoca), care au șanse să devină Capitală Europeană a Culturii 2021. O șansă uriașă. Deja am în minte o știre despre renovarea Bastionului Maria Therezia din Timișoara, am mai auzit ceva de la Cluj. Aștept Baia Mare.
Vedere din București, oraș pe lista scurtă a capitalei europene a culturii 2021. Aici, un domn cu porumbei în Piața Romană. Foto cu telefonul: Călin Hera
Aeul a purtat noroc Bucureștiului, care s-a calificat pe lista scurtă a orașelor care pot deveni capitale europene ale Culturii în anul 2021. 🙂 E cu smile și nu tocmai. Oricum, pe lista scurtă a localităților care ar putea obține titlul de Capitală europeană a culturii 2021 se află patru orașe din România: Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca şi Baia Mare. Aceasta este decizia unui juriu de experți condus de Steve Green, care a analizat candidaturile a 14 orașe: Alba Iulia, Arad, Bacău, Baia Mare, Braşov, Brăila, Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sfântu Gheorghe, Suceava, Timişoara şi Târgu-Mureş.
Vedere din București. Conturul celei mai frumoase lebede albe din oraș. Foto cu telefonul: Călin Hera
De două ori am văzut-o. În două nopți consecutive. Stătea cuminte pe malul lacului, în dreptul intrării dinspre Mega (cunoscătorii știu ce vreau să spun) a Parcului IOR din București, căruia i se mai spune și Al. Ioan Cuza. Prima oară am crezut că va fugi rapid, se va adăposti în noapte, se va lăsa înghițită de clipocitul lacului. Se va face nevăzută și noi ne vom întreba în urma ei, dacă a fost aievea sau doar o închipuire. Așa credeam.
Vedere din București. Aeul de pe o alee strâmtă lângă Rond Baba Novac. Foto cu telefonul: Călin Hera
Afirmația din titlu este forțată. Pentru că, eu, unul, nu am vorbit cu Aeul despre acest lucru. Discuțiile noastre, obsedante într-o vreme, erau despre locurile unde a apărut aeul, atitudinea lui nonconformistă, surpriza descopirii a noi și noi aei („Nu scrii tu atâtea articole câte apariții pot eu să am”, mi-a zis la un moment dat, după ce mă împresurase de-a binele, organizase o ambuscadă aeuistică).
Cea mai bună zmeură am mâncat-o, nu e niciun secret, pe coclauri. Prin văi de intrare în Munții Retezat sau sus, în zone defrișate, unde zmeura este mică și atât de parfumată. La întrecere cu Moș Martin (nu odată!), care era mereu mai harnic – nu am avut parte de întâlniri periculoase, nici măcar schimbul de priviri din Munții Vrancei nu a fost periculos, ne despărțea un pârâu. Dar asta e altă poveste.
Andre Rieu îşi prezintă videoclipul Thats Amore (printscreen)
Eveniment fără precedent, desigur: André Rieu anunţă al şaselea concert în Bucureşti (7 iunie 2015), ceea ce va face ca la vară să ne salutăm cu Bon Rieu!
O ştire de vineri (primarul Timişoarei se arăta neputincios în faţa invaziei ciorilor, prea inteligente ca să poată fi stârpite) mi-a adus aminte de câteva întâmplări cu ciori. Prima e din anul 1980, a doua din 1990, ştiu precis. Pun o oglindă în faţa lor, deci vă vorbesc mai întâi despre a doua.
Mă confruntasem cu un hop, viaţa îmi trăsese o palmă, mi se părea că sufăr, sufeream. La vârsta aceea, te aprinzi repede. Mă aprinsesem. Am mers la văru-meu, simţeam nevoia să împărtăşesc. M-a ascultat. M-a lăsat să vorbesc, să spun tot ce aveam pe suflet. Am vorbit pe nerăsuflate. Un pic timid la început, apoi tot mai fără aer. Voiam să scap. Nu ştiu dacă a zâmbit, pot acum să îmi imaginez că a făcut-o (însă foarte puţin). După ce am terminat, mi-a dat un pahar cu apă, apoi a zis: „Hai!”. Îi venise o idee.
Vedere din Bucureşti. Oameni şi grătare de 1 Mai în Parcul Copiilor, colţ cu Tineretului. Foto cu telefonul: Călin Hera
Dacă e 1 Mai (muncitoresc) şi n-am plecat din Bucureşti, am zis să fac o tură cu bicicleta prin Parcul Tineretului (că tot închiriază băieţii ăia de la i’Velo cu 4 lei/oră). Vreme incertă, tocmai bună pentru fotbal. A fost bine, aleile nici prea aglomerate, nici foarte libere, unele impecabile, altele de-a dreptul desfundate sau brăzdate de rădăcinile copacilor care nu ţin cont de asfalt, aerul curat, câţiva pescari (lac mizerabil), o raţă şi-un răţoi odihnindu-se pe iarbă, mulţi copii, cu trotinete, role, biciclete, bărbaţi şi mai ales femei alergând sau mergând la pas, cu căşti în urechi, urmele unui mic marş electoral matinal, mă rog, tot tacâmul.
Clădirea Observatorului Astronomic rămâne în paragină. Chiar dacă, iată, e vegheată. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Observatorul Astronomic Amiral Vasile Urseanu stă în picioare numai fiindcă e agăţat de stele. Am făcut această constatare în urmă cu mai mulţi ani, când l-am vizitat ultima oară. Nu ştiu care e situaţia juridică a clădirii (presupun că e tot a Primăriei, căreia i-a fost donată), dar stă să cadă. Şi e păcat, fiindcă vorbim despre o clădire cu adevărat frumoasă.
Amiral Vasile Urseanu
„Mi-am construit casa în formă de yacht, având o cupolă de observator, ca în același timp când fac observații cu luneta, să am senzația că plutesc și pe mare”. Sunt cuvintele amiralului Vasile Urseanu (1848-1926), un tip care
Trebuie să fac o mărturisire: sunt un tip norocos! Nu, n-am câştigat la Loto, dacă mă priveşti dintr-un unghi anume poţi chiar exclama „sireacul!” şi totuşi sunt un tip norocos. Din mai multe puncte de vedere (of course!), iar azi vă dezvălui unul dintre ele: sunt implicat în comunicarea Festivalului George Enescu (1-28 septembrie 2013). Chestia asta mă determină să iau contact cu o lume (a muzicii şi a dansului) pe care o îndrăgeam, dar aşa,, mai de pe margine.
Tocmai i-am descoperit pe cei de la Vortice Dance Company, cu al lor spectacol Dracula, pe care abia îl aştept – 16 septembrie, ora 19.00, Opera Naţională Bucureşti; din păcate, e sold out :(. Vă arăt videoclipul de prezentare, care m-a dat gata (culoare, mişcare, personaje).
Rampă pentru cărucioare la metrou Piaţa Victoriei. Foto: Călin Hera
Căutam să-mi imaginez cum poţi să te descurci prin Bucureşti dacă trebuie să foloseşti un cărucior. Teoretic, din ce în ce mai bine. Practic, sunt prea multe situaţiile precum cea fotografiată de mine la metrou Piaţa Victoriei: o rampă care este, dar care e de nefolosit, fiindcă
a) uşile de la capătul ei sunt încuiate
b) porţiuna dintre stâlp şi scări, pe unde te-ai putea strecura către uşile deschise (în stânga fotografiei) e atât de îngustă încât n-ai loc nici cu rolele.
Şi ce dacă se vinde bere la raionul de scutece? E ceva de înţeles, sunt stimulente/energizante pentru taţii care îşi înfăşează singuri bebeluşii. E raionul pentru sugari. Acestea şi alte comentarii asemănătoare am primit pe pagina mea de Facebook, după ce am publicat fotografia de mai sus, alături de comentariul „Aș vrea și eu un bax de scutece la jumate, nefiltrata. Sau mai bine două, se anunță meciuri politice„.
Adevărul e că nu-mi place cum se reamenajează supermarketul meu preferat, mă obligă să reînvăţ rafturile. N-aveam nevoie să-mi
Totul e relativ. Număr de imobil fotografiat pe Bulevardul Dacia. Foto: Calin Hera
Dacă ai ceva timp liber e păcat să nu caşti ochii. Aşa îmi spun adeseori. E clar că sunt preocupat de detalii, de poezia care stă în ele. Altfel nu mi-ari sărit în ochi ceva ce am mai văzut (şi voi la fel), dar nu am fotografiat niciodată: un număr de imobil, care s-a schimbat între timp.
Pe de o parte, e imaginea. Îmi place fontul folosit îmi plac culorile, chenarul plăcuţei, elementele de ornament, urma de pe peretele clădirii, care îmi spune că a mai fot o plăcuţă acolo, înlocuită acum.
Pe de altă parte, îndărătul acestei schimbări de număr stă, desigur, o poveste. Pe care n-o ştiu, am imboldul de a o căuta*, dar nu cred că am resursele necesare (e vorba, în primul rând, de timp). Neştiind povestea, pot lăsa să-mi zburde imaginaţia.
Îmi stăruie de-o vreme privirea pe băncile din parcuri, ceea ce mă provoacă la a-mi imagina poveşti. Am întâlnit pe o alee din Parcul Herăstrău, într-una din plimbările mele solitare, această alăturare ca un poem nezis: banca veche, la care n-au renunţat, cine ştie de ce, lângă banca nouă, cu mult fier forjat, zdravănă, dar fără atât de multe poveşti.
Semafor de pe Calea Floreasca. În plan secund, cea mai înaltă clădire din România. Probabil cea mai nereuşită fotografie a ei. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
Desigur, subiectul nu e semaforul, unul banal, ci Sky Tower, care face să se vorbească despre acest semafor (nu prea mult, însă). Atunci când mi-a plăcut perspectiva n-am putu fotografia (eram la volan), atunci când am putut fotografia nu mai era perspectiva aia. Dar, măcar, era roşu la semafor.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 