Vedere din București. Conturul celei mai frumoase lebede albe din oraș. Foto cu telefonul: Călin Hera
De două ori am văzut-o. În două nopți consecutive. Stătea cuminte pe malul lacului, în dreptul intrării dinspre Mega (cunoscătorii știu ce vreau să spun) a Parcului IOR din București, căruia i se mai spune și Al. Ioan Cuza. Prima oară am crezut că va fugi rapid, se va adăposti în noapte, se va lăsa înghițită de clipocitul lacului. Se va face nevăzută și noi ne vom întreba în urma ei, dacă a fost aievea sau doar o închipuire. Așa credeam.
Am îndrăznit totuși să merg mai aproape, să simt briza lacului gâdilându-i puful de pe creștet. A stat. Am fotografiat, ca tot românul dotat cu smartphone. Mai întâi așa, pe întuneric, apoi cu blițul. După care m-am oprit, speriat de îndrăzneală, de necuviință. Am vrut să șterg fotografiile. Am crezut că am făcut-o. Am vrut să plec, rușinat.
Între timp, blițul meu a atras câțiva curioși. Părinți, copii, bunici. Multe blițuri. Selfiuri cu lebăda albă de pe malul lacului IOR. Lebăda stătea liniștită. Poza. Parcă ar fi fost plătită să facă asta. Parcă i-ar fi făcut plăcere. Le poza tuturor. Mă făcuse gelos. Am plecat, întrebându-mă.
Vedere din București. Ceai mai frumoasă lebădă albă din oraș, surprinsă de bliț. Foto cu telefonul: Călin Hera
În seara următoare, era tot acolo. La datorie. La locul ei, profilându-și silueta perfectă pe cerul de deasupra apei, dacă stăteai să privești de la firul ierbii. A întors ușor capul spre mine. M-a invitat.
Vino, avem o treabă de terminat. Ai adus un aparat de fotografiat mai ca lumea? Hai, că trece lumina asta plăpândă, se face noapte și misterul e tăiat brutal de blițuri. Haide, ce mai aștepți? Te-am așteptat, să știi că te-am așteptat. Am simțiti că te-ai supărat, că, fără să vreau, te-am dezamăgit. Dar acum sunt doar pentru tine aici. Fotografiazță-mă! Știu că nu vrei să faci un selfie cu mine, e aiurea, dar fotografiază-mă pe mine, îți promit că voi fi mai frumoasă decât ți-ai închipuit vreodată. Haide!
Am privit-o, fără să mă opresc. Am întors capul după ce mă îndepărtasem câțiva pași. Își întorsese și ea gâtul lung. Perechea care tocmai o fotografia a obținut un cadru perfect. De invidiat.
Când m-am întors spre casă, la sfârșitul plimbării, am auzit un clipocit în întunericul în care mai devreme strălucise lebăda albă. Am vrut s-o salut. Să îi spun că rămâne superbă, că este cea mai frumoasă lebădă albă din București; și cea mai neînțeleasă. Am vrut să îi spun că nu am nimic cu ea, că nu are nicio vină. Mi-am zis însă că o voi face în seara următoare.
Dar lucrurile s-au precipitat și n-am mai putut să vin în parc în serile următoare, apoi am plecat în concediu.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns