De regulă, motănelul e foarte vioi dis-de-dimineață. Așteaptă cuminte să mă trezesc. Dacă i se pare că durează prea mult vine tipil. Îmi dă cu lăbuța pe față. Primul lucru pe care îl fac e să îi pun mâncare în bol. Și apă proaspătă. Stă deoparte. Toarce domol. Știe că i se cuvine. Când termin, mă privește lung. Parcă ar zice: „E bine”. Mănâncă încet, tacticos. Apoi are chef să se joace. Proiectez lumini pe perete. Îi place.
Acest perete neted a fost odată alb
Acest perete neted a fost odată alb; acum e cenușiu. Dincolo de el stă o familie: soț, soție, soacră. Și-un fiu. Care și-a adus aici și viitoarea nevastă: o tânără simplă, cu privirea albastră. Vorbim despre o familie semi-tradițională din blocul de-alături (altfel spus, din lumea reală).
Gânduri profunde din mijlocul băltoacei rotunde
Stai și asculți ploaia. Un un limbaj sacadat. Îți tremură colțul de sus al buzei; ar vrea să spună parcă ceva (neapărat). Ud leoarcă ești. Și singur pe afară – în mijlocul bălții rotunde (ca o poveste circulară).
O întâmplare banală lângă băltoaca ovală
Plouă cu bulbuci, din toate părțile; parcă ar ploua de jos în sus. Ai crede că totul este lichid. Tu însuți ai luat forma corpului care ți-a fost dat. Un corp bine profilat în ploaie, pare-se. Altfel, de ce să fi venit doamna aceea direct spre tine (trecând prin băltoaca ovală)?
Încredere
A miorlăit ușor. Doar atât cât să cred că a fost ideea mea să mă trezesc, să-l mângâi un pic, apoi să-i dau mâncare. S-a bucurat când am deschis ochii (pândea atent). S-a gudurat, a miorlăit vesel-nerăbdător “hai odată, mi-e foame, nu vezi?!”. A acceptat întârzierea (“e om, știe el mai bine, poate schimbă ritualul, poate îmi face vreo surpriză”), s-a așezat cuminte, în așteptare.
Surpriză, într-adevăr: veterinarul a spus că nu are voie să mănânce înainte de operație. După, nu va avea chef. Și nici.
Despre ora aceea aparte, în care tot ce-i aproape îți pare departe
E încă târziu, deci aproape devreme. O femeie se plimbă agale. Ca o zi fără dileme. Mai face cinci pași, iat-o la semafor. Rochia i se colorează în nuanțe de roșu-provocator. Desigur, e o imagine care te-apasă. Femeia e singură. Și tare-i frumoasă. Așa pare, privită de la etajul zece. O ambulanță se-aude. Se-apropie-n goană. Și trece. Strada respiră greoi, albastru intermitent. De două-trei ori. Apoi Orașul redevine absent. Femeia frumoasă dispare. Parcă nici n-ar fi fost. Ca o iubire sfârșită abrupt și cam prost. Ca un eșec albăstriu. E aproape devreme. Dar încă târzi
Îndrăzneala
Dl. inginer privește îndelung o doamnă peste care timpul a trecut nedrept de lent. Nedrept pentru toți ceilalți, care nu înțeleg de ce timpul nu e o unitate de măsură aplicabilă identic tuturor. Delicata și încă tânăra doamnă nu își dă seama că e privită. Soarbe neatent din ceașca de cafea și pare că se gândește departe. Apoi constată. O persoană atât de distinsă nu observă. Constată.
…Iar, la un moment dat, dl. inginer, care pare să-și amintească un gând din tinerețe, întreabă îndrăzneț:
– Iertați-mă că dau buzna atât de nepoliticos cu privirea mea nătângă, dar, oare, ne cunoaștem? Și, dacă da, cât de bine?
Cea mai frumoasă femeie din piață
Cea mai frumoasă femeie din piață e hoață. Le fură gândurile bărbaților veniți cu lista de cumpărături în mână. Le mână (acolo unde, se știe, imaginația lucrează). Bărbații sunt, cu toții, pe fază: se-nghesuie să cumpere, de-a valma, castraveți, roșii, vinete, dovlecei, varză și mărar. O parte din aceste lucruri să fie pe listă măcar, și-ar spune ei în gând (dacă ar mai avea gândurile la ei). Dar, hei, nimeni nu-i poate rezista celei mai frumoase femei din piață. Cu atât mai puțin voinicii, care au fost furați pe față.
Textul care nu și-a găsit titlul, deși se zbuciumă, direct și pe ocolite
Deschid ochii, trag fermoarul, ascult. Afară e soare (demult). Percep umbra unui pescăruș (ca pe o adiere cromatică). În plasa de țânțari și-a înțepenit piciorușele o gânganie matematică. E un fel de pătrat perfect. Ca o ecuație matinală rezolvată corect de copii care nu mai știu drumul spre școală. Am o neliniște lipită cu scotch pe perete (între afișul cu ACDC și fotografii cu oameni fără șosete). În jur, aruncate, hârtii mâzgălite. Pe ecran, pagini albe, în Word. Ca niște ispite. Ca un gând venit așa, pe ocolite.
Contemporan
O femeie trece pe trotuar. Traversează o dâră de soare dintre două clădiri. Fix deasupra trece un avion. Lasă două dâre fine, la început paralele, care apoi se contopesc. Un bărbat se uită pe hublou. Vizibilitatea e bună: dedesubt se vede orașul. E o privire de ansamblu. Macro. Fără detalii (neimportante). Femeia de pe trotuar și bărbatul din avion ar fi putut fi colegi de serviciu. S-ar fi putut intersecta pe stradă. Ar fi putut vorbi aceeași limbă. S-ar fi îndrăgostit unul de celălalt. Sau nu.
Cum să-ți dai copilul afară din casă
-… sau faza de aseară, că nu mai știau nici polițaii ce să zică.
– De parcă în mod normal știu.
– Cum să chemi Poliția să-ți scoată copilul din casă? Auzi, de acum ești major, ieși cu drogurile tale de aici, să nu mai aud de tine, să nu te mai văd, mi-a ajuns, gata!
– Și copilul ce zicea?
– Era drogat și cu un cap (creț) mai înalt decât maică-sa. Dar sunt minor, scrie în certificat. Sunt minor. Repeta în neștire, cu vocea egală, stinsă, în timp ce ieșea cuminte din apartament. Nu i se vedeau pupilele, erau cenușii ca albul ochilor.
Manelelele
Un gard-zid de doi metri înălțime. Un gard cu brâu de beton și uluci din lemn. Alte două din profil metalic. Pisicile trec pe deasupra, câinii pe dedesubt. De peste tot bubuie manele. Boxe de la eMag (1.000 W). Război total între vecini. Fiecare vrea să-și impună maneaua (deși e aceeași). Să moară toți dușmanii. Asta-i viața, ăștia-s banii. E distracție, am zis, că în frunte îmi e scris să-mpușc milionu` cu batalionu`, să danseze femeea, dragăăă Dulcineea, alta ca ea nu-i, pune-ți nene pofta-n cui. Eu, aici, îs Barosanuuu` și mă pșșș pă orășanuuu`!
Dl. Lică zugrăvește
Domnul Lică își zugrăvește casa. Vrea să-i dea o față nouă vechiului apartament. Adică nu vrea, dar a înțeles că trebuie. Ideea nu îi aparține (e bărbat). I-a sugerat-o, subtil, doamna Meri. Cândva, la lăsatul serii. Dl. Lică a găsit rapid câteva argumente contra: costuri, deranj, răscolirea unor amintiri (vrând-nevrând, ar trebui să deschidă sertare, să mute cărți citite împreună cu Fosta, să descopere cine știe ce micro-comoară pierdută pe sub canapea). Există însă și un argument pro. Și tocmai sună la ușă.
Revelația
La început a fost mirosul de cafea și abia apoi a apărut, nu și-a dat seama de unde, domnișoara cu fustă scurtă și verde ca o frunză bătând spre toamnă și cu un tricou alb, mulat pe corp. Înțelegea prea bine ce vrea să-i transmită acest gând.
Dar nu tricoul alb și nici măcar boabele de dedesubt, ca de cafea obraznică, nu i-au rămas în minte în acea dimineață cu cer parțial noros, ci senzația. I se părea dintr-o dată că totul are un rost, așa cum, probabil, se gândise și Hikaru Okuizumi atunci când a scris că până și ultima pietricica din albia râului poartă cu sine întreaga istorie a universului. Câteodată, Universul ți se poate dezvălui într-o boabă de cafea. Hai, două.
Azi l-am cunoscut pe dl. Lică
Azi* l-am cunoscut pe dl. Lică. Adevăratul domn Lică, nu cel despre care scriu de vreo șase-șapte ani. Are 80 de ani, un picior lipsă, o cămașă roșie cu pătrățele negre, groasă, părul alb și conduce un Opel albastru. Obrazul lui e mereu proaspăt bărbierit. E un om bun. Dl. Lică stă la bloc, lângă cel mai frumos parc din București, parcul unde își plimbă aproape zilnic nepoțelul.
Instinct sau intuiție
Ursul Arthur stă pe gânduri în fața bârlogului, alături de ursoaicele lui preferate, Marița, Agnes și Jennifer. Frunzele abia încolțite încep să foșnească. Dacă s-ar fi bazat mai mult pe instinct și mai puțin pe intuiție, ursul Arthur ar fi găsit că acesta e un semn rău prevestitor. Dar ursul Arthur e mai preocupat să afle care sunt diferențele dintre intuiție și instinct decât să se întrebe de ce Marița, Agnes, ba chiar și Jennifer, au părăsit locul, în grabă. Femele, deh, și-a zis Arthur. A fost ultimul lui mormăit.
Cioara cu ciocul de plastic
Am o cioară cu ciocul de plastic, cu gâtul elastic, cu ochiul din stânga sticlos și sarcastic, cu pene de-un negru monastic – lipite de piept foarte ecleziastic. Cu gheare prelungi (pleonastic) și pieptul umflat cam bombastic. Zboară fantastic.
Un pocnet scurt
Omul mic face ochii mari. Se holbează. Pe o piatră se mișcă, nesigur, o insectă. Un gândac încă nedezmorțit. O vietate cu multe picioare, pe care omul mare, trecând pe acolo (cu treabă), o strivește. Se aude un pocnet. A pocnit gândacul. Trecerea lui într-o lume mai altfel e însoțită deci de un pocnet scurt. În urmă rămâne un miros aparte, rece (nu persistă mult). Plus niște ochi bulbucați. Omul mic a învățat astăzi ceva (dar nu știe ce). Omul mare își șterge talpa. Ca să scape de urma verzuie.