A miorlăit ușor. Doar atât cât să cred că a fost ideea mea să mă trezesc, să-l mângâi un pic, apoi să-i dau mâncare. S-a bucurat când am deschis ochii (pândea atent). S-a gudurat, a miorlăit vesel-nerăbdător “hai odată, mi-e foame, nu vezi?!”. A acceptat întârzierea (“e om, știe el mai bine, poate schimbă ritualul, poate îmi face vreo surpriză”), s-a așezat cuminte, în așteptare.
Surpriză, într-adevăr: veterinarul a spus că nu are voie să mănânce înainte de operație. După, nu va avea chef. Și nici.
12/01/2024
Călin Hera. PA-uri şi mirări 