Portret-autoportret
Te-ntrebi care sunt eu, care caricatura. Foto: Mădălina Barbărasă (MfC)
Despre cuvântul tipărit în Epoca online
Text bătut la mașina de scris, ca să aibă Miliția lui Ceaușescu o evidență
Vorbeam zilele trecute cu un coleg mai tânăr despre experiența lui jurnalistică în televiziune, una deja importantă (în jur de șase ani), și sentimentul pe care l-a avut atunci când i-a apărut, abia acum, primul articol tipărit pe hârtie. Avea ziarul la el. Mi l-a arătat.
Momâi și alte cele în Munții Retezat
Aer proaspăt în inima muntelui
Aer proaspăt pe malul lacului Bucura, munții Retezat. În plan secund se află Refugiul Salvamont. Foto: Călin Hera
Profil în curtea castelului din Hunedoara
Vedere din Hunedoara. Profilul meu fotografiat în curtea Castelului, lângă afișul de lansare a cărții „Îmi pun singur miere în ceai” (2010). Foto: Octavian Hera (MfC)
Amintiri dinaintea erei voastre
Vedere din trecut. Călin Hera într-o ipostază jurnalistică basic. Fotografie de epocă făcută de Gig Motoianu (MfC)
Păcăleala şi minciuna – sceneta
Am informaţii precise că se apropie sfârşitul anului şcolar şi că unele clase (grupa pregătitoare-clasa zero, ciclul primar) pregătesc serbări. Ştiu şi că nu mai prea sunt la modă serbările în care se recită otova poezioare, apoi doamna educatoare/învăţătoare pune muzică, copiii cântă peste melodia înregistrată, impulsionaţi de „doamna”, apoi recită iar, părinţii aplaudă, fac poze, se uită la ceas, etc. Cred că mai instructive şi funny ar fi 4-5 scenete (amuzante, eventual cu tâlc) în care copiii să joace nişte roluri.
Domnul Lică şi pisica neagră
Domnului Lică îi plac pisicile negre. E ceva ce ţine dinainte de a fi fost cu Fosta (la gândul căreia încă se simte tânăr). Avea 22 de ani când s-a trezit la uşă cu pisoiaş plângăcios. I s-a făcut milă şi drag în acelaşi timp, iar Mandela, căci aşa i-a zis felinei, i-a intrat pe sub piele şi i-a încălzit picioarele vreme de două ierni. Deşi sunt ani mulţi de la accident, domnului Lică nici nu i-a mai trecut prin cap să-şi ia alt animal de companie. Acum pisicile negre îi plac doar aşa, ca idee.
La început a fost femeia
La început a fost femeia. Striga, aproape cântat: „Fier vechi, fiare luăăm!”. Apoi a apărut, zdrăngănindu-se, căruciorul tras de bărbat. Era ca o melodie urbană din care, ritmul o cerea, nu puteau lipsi claxoanele şi scrâşnetul frânelor. Privită de la balconul etajului X, scena părea jucată prost. Maşina nu s-a răsturnat şi nici n-a explodat. Sângele n-a ţâşnit din capul zdrobit al bărbatului, doar s-a întins o pată mare pe asfalt. Femeia amuţise, deoparte. Mortul nici măcar nu era bărbatul ei.
Flasc
Omul cu halat albastru îşi întinde mănuşile, cu atenţie, pe fiecare deget în parte. Mişcări precise, ce trădează o practică îndelungată. Asistentele lui, atente la toate detaliile, sunt gata. Una mă întreabă ceva din priviri. Dau din cap că da. Parcă aş fi acolo, parcă n-aş fi. E un amestec bizar de căldură şi răcoare şi un miros specific.
Bărbatul face o incizie, apoi încă una. Carnea se desprinde de os. Nu simt nimic, nici măcar nerăbdare.
– 21 de lei şi 35 de bani, aud. Zic mulţumesc, iau pachetul flasc, plec.
Din virtual în real și înapoi, cu Ioana Hagi-Stan, roboți și holograme
Vă rețin atenția cu un scurt detaliu tehnic. Este vorba de felul în care a transmis Digi24 informațiile despre exit-poll: cu un repoter care părea că e acolo, dar era în altă parte. Tehnic, e destul de ușor de înțeles. Cred că partea cea mai grea, după ce ai înnădit toate sîrmulițele, e cea din cârca reporterului, care trebuie să se prefacă, să pretindă că e într-un loc pe care nu-l vede și că reacționează cu niște oameni invizibili. O face Nora Dincă când prezintă vremea la hartă, dar aia e peace of cake în comparație cu ceea ce a făcut Ioana Hagi-Stan aseară, zic niște specialiști.
„Studioul virtual e lumea în care ai posibilitatea să te joci. Reporterii jonglează cu privirea și imaginile, cu grafica și cu esența știrii într-o încăpere verde și goală”, zice Ioana. Aici găsiți mai multe ziceri de la cei implicați în procedeu.
Ceea ce vreau eu să mai adaug e că nu-i departe ziua în care vom fi înconjurați de holograme, de n-o să mai știm să facem diferența fără să pipăim și să urlăm că „este!” și ne vom bucura când vom avea de a face, printr-un studio de știri, cu un robot cinstit, ale cărui încheieturi mai scârțâie câteodată, dacă nu le ungi bine.
Părerea mea 😉
Cele mai roz fructe sunt, se ştie, promisiunile electorale
Afişe electorale în vitrina unui aprozar, căci cele mai roz fructe sunt, se ştie, cartofii electorali Foto: Calin Hera
Cum oare poate fi ilustrată mai bine campania electorală decât cu o vitrină de aprozar dintr-un oraş mic, plină de promisiuni roz în care nu crede nimeni?
Postez această fotografie şi pentru a reintra în circuitul Miercurii fără cuvinte.
Aproap totul despre leii albi
Iată ceea ce v-am promis zilele trecute.
Leii albi, filmul despre iaurt
Filmul Leii albi (Beli Iavovi) este un film despre iaurt. N-aţi mai văzut de multă vreme aşa ceva: nouăzeci şi trei de minute despre iaurt. Toată lumea ştie ce e ăla iaurt, dar iaurtul din Leii albi e un pic mai special.
Iar ceea ce îl face atît de special este capacul bidonului cu iaurt – mai precis ceea ce scrie sub capac. Căci premiul de un milion de euro promis norocosului care găseşte capacul-minune reprezintă, probabil, esenţa a ceea ce au înţeles muritorii din Sud-Estul Europei că înseamnă capitalismul.
Textul complet e în Dilema veche.
Atunci când mai mulţi îţi spun că ai restanţe e bine să te apuci de treabă
Am deja multe restanţe, dragii mei, şi mă simt pur şi simplu jenant că încă mai treceţi pe aici, în număr mare, mai des decât o fac eu. Asta mă face să re-reconsider poziţia mea faţă de acest blog şi să-mi propun să reiau activitatea pe aici. Dar e greu, e foarte greu, fiindcă am tot mai puţin timp pentru el, timp care tinde spre zero. Dar miza e mare, deci efortul merită făcut.
Minunățiile kilometrului zero al colțului meu de București-acum
Am câțiva studenți, cărora le-am dat ca temă să alcătuiască site-uri, pe platforma WordPress, care să aibă, la o adică, șansa de a se dezvolta. Intenția declarată a fost de a-i familiariza nițel cu bucătăria unui produs media online și de a-i ajuta să le crească niște aripi folositoare. Așa cum mă așteptam de la niște masteranzi în Jurnalism, câteva site-uri sunt cu adevărat reușite, ceea ce mă face să mă mândresc (meritul fiind 100% al lor, trebuie să recunosc!).
O duzină de pictori la fiecare turneu de golf
Peisaj cu flori pe malul lacului, Clubul de golf Augusta, Georgia. AFP/MEDIAFAX FOTO/digi24.ro
De-o vreme studiez cu patos fotografiile pe care le publică de la Mediafax foto și am ajuns, abia azi, la o concluzie, pe care mă grăbesc să v-o împărtășesc: la turneele de golf ar trebui ă fie acreditați câte o duzină de pictori!
Nu cunosc evenimente mai ofertante din punct de vedere peisagistic. Nu m-aș fi mirat dacă aș fi văzut fotografia de mai sus înrămată și expusă în vreun muzeu, sub titlul peisaj cu multe flori pe marginea lacului. Abia când am privit mai atent la fotografia mărită (luată aici de la digi24.ro) am realizat că florile sunt fericiții spectatori ai, hai să folosesc o expresie frumoasă, spectacolului naturii. Am zis.
Nigel Kennedy, numai bun de aplaudat
Dacă-l vezi pe stradă, nu dai doi bani pe el (de Nigel Kennedy vorbesc). Dacă-l vezi pe motocicletă, zici că-i de-acolo. Dacă tipul ia o vioară în mână, te-a dat gata!
Captură din filmul „There's something about Mary”
L-am așteptat vreun sfert de oră. Apoi a venit. Cu pantalonii lui cu ținte și cu ghete de rocker. Cu frizura punk și părul ridicat ca a lui Cameron Diaz în „There’s something about Mary”. În fine, ați reținut ideea.
P-ormă n-ar mai fi atât de multe de spus.
Omul a început să cânte (la o vioară Laufont Guarneri „del Gesu”, am aflat). La început, Bach. Știu că sună banal, dar tipul chiar a umplut scena, de parcă ar fi fost, în vioara lui, o orchestră. Apoi și-a prezentat prietenii din Nigel Kennedy Quintet. Nu-i înșir, că nici nu le-am reținut numele.
Apoi a început ceva așa, ca o ploaie în pădure.
Ce îl intrigă pe dl. Lică
Pe dl. Lică îl intrigă, după cum e şi firesc, Omul cu ochelarii de cal-putere, vecinul bizar. Nu râde, nu are restanţe la întreţinere (asta i-a zis-o tanti Vica, ea ştie tot) şi e singurul cu lăcăţel la cutia poştală. Uneori nici nu salută. Merge de parcă n-ar vedea pe nimeni, parcă ar avea o ţintă numai el ştiută, de neîmpărtăşit. Merge de parcă ar fi cel puţin maistru la Fabrica de Ace (dar fabrica a fost demolată). Merge încet, la relanti, nelegănat, robotic. Porneşte şi o ţine langa. Acum îl vezi, acum pare că nici n-ar fi fost.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 