O întâmplare cu maneliști, la o trecere de pietoni din București, despre lucrurile care contează în viață. Probabil.
Aștept să traversez și îmi atrage atenția un suv Mercedes cu număr de Prahova oprit pe jumătate din trecerea de pietoni. Poate spera să prindă verdele și de-aia, îmi zic și-mi văd de gânduri. „Îl știi? E manelist”, aud în spatele meu.
În același timp, un copil de vreo zece ani, cu rucsacul-ghiozdan în spate, face în fugă cei câțiva pași până la Merțan. Dinăuntru, un domn cu tricou negru și barba la fel, neagră, tunsă fără cusur, îi spune ceva copilului, apoi îi întinde o banconotă de 50 de euro. Citesc pe buzele lui un „te iubesc” prelung, aproape drăgăstos, apoi se ridică geamul, până la jumătate.
E o zi însorită de primăvară-vară. Copilul se întoarce pe trotuar și ia de mână un bărbat înalt, genul corporatist remote, care zâmbește destul de încântat, apoi se întoarce cu ochii la ecranul telefonului. Cei doi seamănă, probabil sunt tată și fiu.
Se face verde, traversez, nu mă uit înapoi, dar după câțiva pași pe celălalt trotuar aud în spatele meu: „Am avut dreptate, e manelistul, uite”, și presupun că îi arată celuilalt o imagine pe telefon. „Cântă frumos”, adaugă, „dar, sigur, mai sunt și porcării, că, deh”, mai zice omul.
Ce a vrut să spună autorul
Ce semnificație are această întâmplare? Nu știu. Deocamdată, doar am consemnat-o. Dar putem să ne imaginăm multe lucruri. Poate că puștiul era rudă cu manelistul, iar acesta îi era dator lui taică-său și a profitat de ocazie să-și achite datoria. Sau era ziua copilului și i-o fi zis „ia-ți ce vrei tu de banii ăștia (dar mai înainte mergi la un exchange cu tata sau cu cineva care are deja buletin)!”.
Poate că nu se cunoșteau, dar copilul zâmbise, încântat că vede ditamai vedeta. Poate că vedeta a fost la fel de încântată că o recunoaște lumea pe stradă, vorba aia.
În orice caz, această întâmplare te-ar putea plimba prin povești despre fiscalizare, modele în viață, ușurința de a căuta și găsi informații, prețul lucrurilor mărunte. Sincer, nu cred că gestul manelistului are ceva creștinesc în el. Am adus asta în discuție pentru că, nu-i așa, suntem un popor ortodox.
Manelizarea
Dar poate că am generalizat prea mult. Până la urmă, poate că e vorba doar despre fenomenul manelizării societății, orice ar putea însemna asta; noțiunea e suficient de generoasă încât poate acoperi totul.
Căci, vorba aia, poți scoate românul din manele, dar nu poți scoate manelele din român. Fenomenul s-a insinuat profund în cultura națională. Mi-e teamă că noi, ăștia care strâmbăm din nas atunci când auzim (de) manele, devenim tot mai rari. Vom fi considerați inculți, pentru că noua cultură generală înseamnă să-i știi pe maneliști, cântecele de bucurie din vestiarul naționalei de fotbal, să cunoști obiceiurile și expresiile lui Gigi Becali, apucăturile lui Piedone, tiktok-uri ale unor personalități de care nu ai cum să te apropii, să poți da, altfel spus, referințe pe care să le înțeleagă toată lumea, nu doar un grup restrâns de închipuiți rămași în urma vremurilor.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 