Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | doruletz67 la Servesc patria. Beat criţă la… |
| doruletz67 la Servesc patria. Beat criţă la… |
| doruletz67 la Servesc patria. Beat criţă la… |
 | Anonim la Servesc patria. Beat criţă la… |
Marina Ovsyannikova. Am încercat să o cunosc. Atât pot face. Să o cunosc și să vorbesc despre ea. Gestul ei de dizidență este, fără niciun dubiu, un act de eroism. Un sacrificiu de care nu știu câți dintre noi, marii comentatori de pe Facebook, am fi în stare.
Expoziţia mondială de la Shanghai adună un univers pe cinci kilometri pătraţi.
Din cinci în cinci ani, reprezentanţi ai majorităţii ţărilor se adună să arate cine sunt şi ce vor. Expoziţiile mondiale, fără a fi reţete de afaceri pentru organizatori, sunt ocazii excelente de promovare şi şanse unice pentru vizitatori, care intră în contact cu culturi diferite şi află primii tendinţe tehnologice.
The Road to Eternity. Cu Sergei Polunin. În haine Patzaikin. Pe Transalpina. Ar putea fi suficient. Poate că e. Pentru că orice alte cuvinte ai zice, n-ar atinge emoția din gând.
Câteodată, văzând o fotografie, îți vine să exclami: e ca un tablou. Se întâmplă și invers: să vezi un tablou și să crezi că e vorba de o fotografie. Simțim nevoia mereu de altceva, căutăm perfecțiunea în altă parte.
Am fost să mă întâlnesc cu o veche prietenă. Ultima oară ne văzusem la Hunedoara. Au trecut de atunci mulți ani. Mulți. Atunci, mergeam la Cenaclul „Lucian Blaga”, al cărui suflet era Eugen Evu. Acum, se pare că frecventăm aceeași rețea socială. Așa ne-am regăsit. Te invit la expoziția mea, mi-a scris. M-am dus.
Azi* l-am cunoscut pe dl. Lică. Adevăratul domn Lică, nu cel despre care scriu de vreo șase-șapte ani. Are 80 de ani, un picior lipsă, o cămașă roșie cu pătrățele negre, groasă, părul alb și conduce un Opel albastru. Obrazul lui e mereu proaspăt bărbierit. E un om bun. Dl. Lică stă la bloc, lângă cel mai frumos parc din București, parcul unde își plimbă aproape zilnic nepoțelul.
A fost o dată, prin 2016, ca niciodată. Descoperisem „porcușorul”. Îl vedeam peste tot prin oraș, parcă mă urmărea (așa cum, când aștepți un copil, vezi peste tot femeile gravide peste care altfel treci cu privirea, nebăgându-le în seamă). E un fenomen acesta: observăm ceea ce ne interesează. Înainte ca Facebook să ne creeze bule, ni le creăm noi înșine, subconștient.
..încă nu era apus încă puteam
privi de sus
puteam percepe încă (estompat) realitatea
dacă aș fi respirat adânc dacă
aș fi avut naivitatea
să visez
atunci tot peisajul mi-ar fi năvălit în plămânul stâng
aș fi devenit eu însumi peisaj (pe dinăuntru)
aș fi zâmbit nătâng
Prima oară când ești pe un traseu de creastă, ți-e teamă. Îți vâjâie capul, ți se amestecă frica pură și mândria. Apoi te obișnuiești. Te împaci cu muntele, îl înțelegi, te cunoști mai bine pe tine însuți. Ți se pare firesc să ajungi acolo, să privești de sus. Te simți bine, ești puternic, în formă. Tinerețe fără bătrânețe, asta crezi că ai obținut. Apoi intervine ceva. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, ți se pare că în fiecare săptămână e un pic mai sus vârful. În loc să-l urci, îl povestești.
El merge pe drum, ea merge pe drum sau stă, se întâlnesc, se iubesc, au un copil. El o iubește pe ea și îl iubește pe copil. Ea îl iubește pe copil și are grijă. Copilul îi iubește pe amândoi, apoi devine adolescent. Tatăl îi iubește pe amândoi, dar nu arată (e ca o stâncă), mama îl iubește pe copil și are grijă, copilul se îndrăgostește de cineva de vârsta lui. Apoi copilul are un copil, pe care îl iubește, tatăl îi iubește pe toți, mama îi iubește pe copil si pe copilul copilului și are grijă. Dumnezeu e ca tatăl, îi iubește pe toți (dar mulți nu înțeleg că e ca o stâncă) și ca mama – are grijă. Fiul lui Dumnezeu îi iubește pe toți. Și le arată.
O femeie tânără merge pe trotuar și parcă zâmbește (așa e mersul ei). Zâmbetul e ceva contagios. Se ia. Însă doar dacă te afli la distanța socială potrivită. Dacă ești prea departe, nu-l vezi. Dacă ești prea aproape, ești prea aproape ca să mai conteze și s-ar putea să-ți vină pur și simplu să săruți buzele care zâmbesc. Atunci zâmbești tu, însă doar în sinea ta. Zâmbetul se ia și dacă ești prea departe. Ca acum, de exemplu. Femeia cu mersul ca un zâmbet poate că nici nu e foarte tânără. Dar așa pare.
S-a mai stins o viață. În urma ei, două lumânări aprinse în fața ușii. Locuia la etajul VI, dar nu știu cine era. Nu știu ce a făcut, cât a trăit, cum a trăit, dacă a fost un om bun. Dacă a avut sau nu copii. Probabil că ne intersectam prin fața blocului și ne salutam amabil. Poate chiar ne zâmbeam. Dacă l-aș fi întâlnit pe stradă, la câteva sute de metri de bloc, poate nu l-aș fi recunoscut. E doar o presupunere. Poate îl știam, poate nici nu-mi voi da seama că nu mai e. Sau poate era o doamnă.
Ilarion și-a pierdut portofelul în care avea ceva bani, cărți de credit, permisul de conducere și buletinul. A blocat ce era de blocat, apoi a intrat în faza de reconstrucție: s-a bărbierit, s-a tuns, și-a pus sacou, a completat o cerere, a plătit o taxă, a stat la o coadă, a ținut spatele drept și a privit înainte fără să clipească. „Veniți peste 10 zile pentru buletin”. Când a întrebat cum poate dovedi, până atunci, că e el, doamna de la ghișeu a ridicat din umeri.
Neavând o identitate demonstrabilă, va fi ca inexistent. Dacă, neavând buletin, oamenii nici nu îl vor mai vedea? Vor trece, pur și simplu, prin el? Nu îi vor răspunde la salut? Dacă, privindu-se în oglindă, va vedea doar peretele din spatele lui însuși?
Ilarion simte dintr-o dată cât de importantă e, totuși, fiecare secundă în care ești perceput.
Dl. Lică tace. Ilarion știe că va spune ceva și abia așteaptă să afle ce. „Ți-am cerut vreodată buletinul când am stat de povești la o bere?”, întreabă dl. Lică într-un târziu.
Trăia odată un om cu suflet mare. În afară de suflet, avea și o gură mare. Imensă. Ar fi încăput lejer în ea un pescar, o balenă, niște câini și încă ar mai fost loc de rafturi întregi cu texte scrise mărunt (gura lui mare se exprima în scris).
Azi am oficializat o despărțire produsă de câțiva ani. Cel puțin trei. Poate patru. Nu contează câți. Am stat sub același acoperiș ani buni, frumoși. Cândva mă făcea să mă simt special. Apoi s-a rupt ceva. Iremediabil. Definitiv. Așa au fost vremurile. Nu caut scuze. Nu e cazul. Îmi asum. O asumare e și aceea că am suportat toate costurile lună de lună, fără să cârtesc. Nu fiindcă aș fi vreun gentleman sau de dragul anilor buni petrecuți împreună. Nu. Doar că nu m-am prins că plătesc pentru ceva ce nu-mi mai folosea. Iar azi am reziliat contractul. Ironic, am făcut-o la telefon. La smartphone, mai precis. Telefonul fix a devenit istorie.
Când plouă noaptea, la crăpatul zilei, trotuarele dintre blocuri se umplu de melci. Zeci, sute, mii de melci chemați de ploaie, irezistibil, într-o călătorie ciudată de la un capăt la celălalt al trotuarului. Mecca melcilor de oraș asta este: să traverseze trotuarul măcar o dată într-o ploaie. Provocarea supremă.
Era odată un om bun, care umbla prin lume. La șes și la munte. Îi plăcea la munte, deși trăia la șes. Sau poate tocmai de aceea. Și acestui om, întrucât era un om bun, îi plăcea să facă bine. Să-i ajute pe cei care aveau nevoie de ajutor și să-i bucure. Nu prin giumbușlucuri, ci prin fapte bune. Așa știa el.
…și dacă totul e un zbucium subtil
ca un sentiment ce-ți dă târcoale tiptil
dincoace de norii ca o cortină
așezată între două lumi (fără urmă de vină)
Călin Hera. PA-uri şi mirări 