Azi* l-am cunoscut pe dl. Lică. Adevăratul domn Lică, nu cel despre care scriu de vreo șase-șapte ani. Are 80 de ani, un picior lipsă, o cămașă roșie cu pătrățele negre, groasă, părul alb și conduce un Opel albastru. Obrazul lui e mereu proaspăt bărbierit. E un om bun. Dl. Lică stă la bloc, lângă cel mai frumos parc din București, parcul unde își plimbă aproape zilnic nepoțelul.
Dl. Lică a reparat toată viața circuite electrice întâlnite la mașini Dacia 1100, frigidere sau magnetofoane. Atelierul unde lucrează e organizat într-o debara.
Când merge la client, ia cu el servieta din piele maro, care are multe buzunare. În fiecare buzunar e ceea ce trebuie să fie, nimic mai mult, nimic mai puțin: două șurubelnițe, un clește-patent, un cuțitaș, o cheie franceză, șmirghel, vaselină, bandă izolatoare, plus o lampă de televizor la care sunt lipite cu cositor două sârme terminate cu clești.
Lucrează temeinic, explică ce face. Dacă ceva nu iese bine, o ia de la capăt. Nu se grăbește, dar își termină repede treaba. De obicei, problemele pe care le rezolvă par foarte simple, deși inițial păreau insurmontabile. Cere bani puțini. Atât face, spune simplu, dar nu refuză dacă rotunjești suma (deși roșește când ia banii).
*Notă. Am scris acest text în anul 2015, dar nu am avut curaj să-l public. L-am lăsat ciornă, pentru posteritate. Azi am descoperit textul și l-am descoperit pe dl. Lică. Îl mai căutasem în urmă cu doi ani, să-l rog să mă mai ajute cu mașina. Mi-a spus că nu mai poate, și-a cerut scuze. Nu se simțea prea bine. Mi-am promis să-l mai sun, să-i urez cele bune. A trecut timpul.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns