A fost o dată, prin 2016, ca niciodată. Descoperisem „porcușorul”. Îl vedeam peste tot prin oraș, parcă mă urmărea (așa cum, când aștepți un copil, vezi peste tot femeile gravide peste care altfel treci cu privirea, nebăgându-le în seamă). E un fenomen acesta: observăm ceea ce ne interesează. Înainte ca Facebook să ne creeze bule, ni le creăm noi înșine, subconștient.
Pe vremea aceea, ochiul meu alegea Aeul. Ochiului meu îi plăcea Aeul. Atitudinea. Cromatica. Dinamica. Prezența. Ceea ce pe mulți îi oripila, ceea ce mulți considerau că deranjează, murdărește, mie mi se părea că aduce un plus. Puneam mare preț, atunci, pe arta urbană, pe ceea ce comunică artistul anonim al marilor orașe. Ajunsesem să cred că Aeul ar putea fi un fel de brand de București și încercam să îi conving de acest lucru și pe alții. Aveam explicații.
Nu i-am convins, dar îmi adunasem „muniție”, argumente. Am regăsit acum, aici, această ciornă. O redau lumii, așa cum am ordonat-o atunci.
https://www.facebook.com/search/top/?q=aeul
P.S. Nu mă dezic de Aeul. Atât că am trecut la nivelul următor: nu mă mai opresc din drum, uneori parcând nesăbuit, atunci când zăresc câte un Aeu nou prin oraș. Aeul a devenit ca un fel de „amintiri din copilărie”. Căci copii suntem oricâți ani am avea. Și, da, rămân interesat să stau de vorbă cu tipul care desenează Aeul. Mă apropiasem destul de mult, aproape că ne-am atins. Dar n-a fost încă să fie.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un comentariu