Prima lecție. La schi

În vârful dâmbului de lângă tereasa cabanei, băieţelul în vârstă de șase ani pare foarte mândru că, în sfârşit, e mare: are bocancii bine cremuiți, daţi cu slănină şi lustruiţi, cu şireturile legate zdravăn. Monitorul lui personal de schi (așa i s-ar zice astăzi), Ștefan F., salvamontistul, i-a fixat bocancii pe schiurile roşii, din lemn, fără canturi, uşoare. Tata stă deoparte, la fel de emoţionat precum fiul.

Ștefan F. mai explică o dată care e poziţia corectă: cât de îndoiţi să fie genunchii, cum să ţină viitorul sportiv beţele în mâini, uşor înclinate, cu pumnii strânşi în faţă, cât de apropiate să fie vârfurile schiurilor. Controlează că totul e aşa cum trebuie, apoi zice: „Gata!”.

Băieţelul împinge uşor beţele în zăpadă şi începe să alunece. Un metru, doi, trei. Uimit de minunea care i se întâmplă dar, deopotrivă,  înspăimântat, uită tot ce a învăţat la teorie. Se dezechilibrează şi cade grămadă. Încearcă să se ridice, sprijinit în pumnii care se înfundă în zăpadă, dar schiurile blocate sub el îl împiedică. Nu-şi poate mişca picioarele. Decât foarte puţin.

Când, în sfârşit, reuşeşte să clintească piciorul drept, schiurile o iau la vale, unul într-o parte, unul în alta. Copilul cade din nou, pe spate, chinuit. Din zăpadă, priveşte rugător spre taică-său, care s-a oprit undeva între dâmb şi terasă. „Trebuie să se descurce singur, aşa cum l-am învăţat!”, îndeamnă Ștefan F., apoi soarbe din cana cu vin fiert. Tatăl rămâne cu picioarele înfipte în zăpadă. Ştie.

Copilul începe să lăcrimeze, tot privind spre tată. L-ar striga să-i spună că nu-i place la schi, că a făcut această excursie doar ca să nu-l supere pe el, că ar fi vrut, de o mie de ori, să fie acasă, să-şi imagineze lupte cu indienii, să citească „Poveşti nemuritoare” şi să mănânce cremă de zahăr ars. Iar dacă l-ar striga, ştie că tata ar veni. Dar tace și se muncește.

Au trecut deja aproape zece minute de când băieţelul e prăvălit în zăpada, undeva, spre mijlocul dâmbului. Are zăpadă în mănuși și în mâneci, i-au curs mucii (imediat după lacrimi), dar a reuşit să-şi aducă schiurile unul lângă altul, perpendicular pe linia pantei. Îşi amintise.

Când a reuşit să se ridice în picioare, a uitat de frig. Următoarea căzătură, cea de la baza dâmbului, a fost din cauză că-i tremurau picioarele. De data asta s-a ridicat destul de repede (şi de corect). Abia atunci a venit la el taică-său (peste care ninsese). L-a luat în braţe, i-a şters nasul, i-a scuturat mânecile și l-a însoțit până în vârful dâmbului. Ștefan F. stătea pe terasa cabanei, cu mustața lui arcuită dincolo de colțurile buzelor, ridicate ușor. Avusese dreptate.

Apoi totul a devenit mai ușor, din ce în ce mai ușor și mai plăcut. După mulți ani și destule bețe luate peste picioare de la Ștefan F., care i-a devenit prieten drag,, ajungea să câștige concursuri de schi.

Copilul, care își amintește întâmplarea la detaliu, ca pe un film vechi, nu şi-a dat seama atunci, în acea zi la Cabana Pietrele, că tatăl lui avea lacrimi în ochi. Dar acum, privindu-și copiii, știe.

NOTĂ. Întâmplarea s-a petrecut pe o mică pârtie din. fața vechii cabane Pietrele, pe la începutul anului 1974. Altă eră. Acest text a mai apărut cândva, într-o formă foarte apropiată de această, într-un anumit context.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: