Am stat de câteva ori la Refugiul Gențiana, devenit ulterior Cabana Gențiana. Nu am văzut niciodată locul ca pe o destinație ci, mai mult, ca pe un reper necesar. Mi s-a întâmplat de mai multe ori chiar să trec pe lângă Gențiana fără să mă opresc. Să salut din mers și să-mi las gândurile să stea îmbrățișate cu amintiri de neînlocuit.
Aveam vreo șapte-opt ani când am ajuns prima oară la Refugiul Gențiana. Drumul nu mi s-a părut lung (nici nu e; chiar și la vârsta aceea cred că urcam în cel mult o oră, de la Cabana Pietrele). Mi s-a părut fascinant. Curios ca un copil cu ochii mari, mă străduiam să înțeleg fiecare brad, să țin minte fiecare scârțâit al zăpezii.
Am ajuns sus, acolo unde se sfârșea pădurea și începea jnepenișul, cu puțin timp înainte de căderea serii. Era iarnă, se întuneca repede. Până ne-am instalat, lumina se mutase sus, deasupra crestei Stânișoarei. Doamne, câte stele!
Am stat atunci câteva zile la Refugiul Gențiana. Eram cu tata, iar printre prichindei cred că se mai aflau Anca și Crinel. Găsisem și un mic grup. Îl mai țin minte pe Klaus. Cred că împlinise 16-17 ani, dar mie mi se părea că e om mare. Avea voie să facă ceai, dar nu cred că i se permisese să-și pună rom în ceai. Era foarte simpatic, posibil timișorean. Spunea bancuri, juca Popa Prostu` cu noi, avea mereu câte o bomboană pentru prichindei.
Nu schia grozav, ăsta era singurul lui defect. Pentru mine, pe vremea aceea, oamenii întâlniți pe munte se împărțeau în două categorii: cei care schiau bine și cei care nu. Din primul grup făceau parte salvamontiștii din Hunedoara (însă nu toți). Visam să ajung ca ei.
***
Doar atunci, în copilărie, am stat în refugiu, la priciuri. Am mai petrecut câteva zile acolo în studenție: o dată cu cortul, altădată chiar înăuntru, cu un grup de domnișori și domnișoare, dar clădirea se modernizase; ulterior a devenit cabană. Chiar îmi ziceam, în perioada în care „rupeam” munții, că, poate, la bătrânețe, o să vin să stau liniștit la Gențiana, să fac doar trasee ușoare, până la Bucura și înapoi. Și să mai cobor la Pietrele doar așa, pentru o ciorbă de fasole și niște crenguțe de zmeură, pentru ceai.
Îmi amintesc că refugiul Gențiana era mai degrabă un reper. În orice caz, nu îl vedeam ca pe o destinație. Poate pentru că urcușul prin Valea Pietrelor nu era nici cel mai spectaculos, nici cel mai greu. Uneori, mergeai la Gențiana dacă era prea multă lume la Pietrele.
Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu atât de grăbit încât să nici nu mă mai opresc. Asta se întâmpla mai ales la coborâre. Salutam refugiul din mers și măream pasul, spre Pietrele. Primăvara, la Cupa Bolovanilor, nici nu se punea problema să te oprești; coborârea pe schiuri, pornită de la Bordul Tomii, era contracronometru.
***
În noaptea de vineri spre sâmbătă, cabana Gențiana a ars. S-a mistuit…
Nu am mai fost de prea mult timp pe acolo. Nici nu m-am mai gândit la ea de foarte multă vreme. Cumva, mi-am spus astăzi, dacă m-aș fi gândit, dacă aș mai fi povestit despre Gențiana, măcar o dată la câteva luni, gândul meu ar fi protejat-o. De ce ne luăm cu altele și lucrurile cele mai de preț le lăsăm deoparte? Ne gândim că sunt la loc sigur, eterne. Că, eventual, mai trecem noi pe la ele. Și le oprim să vină ele pe la noi, că n-avem timp acum de asta.
Cred că sună aiurea ce zic, dar în flăcările acelea care au aprins Valea Pietrelor a ars și ceva din mine. Nu știu ce simt mai degrabă: durere, ciudă, dor sau îndemn?
Îmi propun să ajung acolo la vară. O să mă așez pe un bolovan și o să mă uit către creastă, prin locul rămas gol, și o să-mi amintesc tot felul de prostii. O să joc, în gând, Popa Prostu` cu Anca, cu Crinel și cu Klaus, fără să mă gândesc că orașul e departe, departe.
O să am impresia că sunt fix în buricul pământului, în cel mai frumos și mai sigur loc din lume. Pentru că sunt în inima munților Retezat, cu ceea ce contează: amintirile, sufletul, frumusețea deplină și nemărginită. Și cu tata.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un comentariu