Am avut parte, la începutul lunii februarie, de o porție de cultură și bună dispoziție de tip uns pe suflet de care îmi era (și îmi este mereu) dor. M-a dat gata, din nou, un proiect de Cleopatra David și Alexandru Pătrașcu, care au adunat în jurul lor câțiva artiști minunați, propunându-ne un spectacol neașteptat: Bach, colegul de birou. Deja știam de ce isprăvi sunt în stare; cu un an înainte fusese La Serva Padrona.
De obicei sunt cârcotaș, aflu, dar de data aceasta chiar nu am ce cusur să-i găsesc numelui dat spectacolului „Bach, colegul de birou”. Mi se pare că spune totul și, în plus, te cheamă. Arătându-ți, de-a dreptul, că într-un sistem în care punctul de referință este muzica lui Bach, chiar nu contează ce s-a întâmplat în lume în ultimii 300 de ani.
Au apărut smartphone-urile? Avem, utilizăm, fotografiem, căutăm informații, vorbim în și din ele. Taxe? Au fost și atunci, avem și astăzi, lumea birocraților finanțiști este un izvor nesecat de taxe și impozite. Tinerețe zburdalnică? Iubiri cu voie sau fără voie? Conflict între generații? Avari, hapsâni, șmecheri, descurcăreți? Oamenii-s la fel.
La fel e și muzica bună. Trece prin timp și nu pare învechită. Prin urmare, dacă vreți să fiți conectați cu ceea ce contează într-adevăr, ascultați Bach. Toate cuvintele din rândurile de mai sus încap în acest titlu: „Bach, colegul de birou”.
De la BWV la BMW
Alexandru Pătrașcu are acest dar: să îți povestească muzica astfel încât s-o iubești încă înainte de a o asculta. Cel puțin, așa a funcționat la mine. După isprava cu La Serva Padrona, în care a adus bijuteria lui Giovanni Pergolesi într-un decor contemporan, a recidivat acum cu două cantate (Cantata cafelei, BWV 211 și Cantata țăranilor, BWV 212), pe care le-a contopit într-un spectacol unic (atât la propriu cât și la figurat), plasând acțiunea în zilele noastre. Ca o trecere firească de la BWV la BMW.
„A fost creată o dramaturgie pornind de la textul lui Picander, căruia i s-a dat o interpretare scenică foarte liberă”, se arată în caietul program, care precizează că „ordinea în care sunt cântate cele două cantate nu respectă cronologia compoziției lor” și că personajele din cele două cantate interacționează între ele (chiar dacă nu acesta a fost planul lui Johann Sebastian Bach).
A fost creat chiar și un ziar propriu, Pipera Zeitung, care titrează pe prima pagină că „Avem un nou ministru. Se anunță măriri de taxe!”.
…aceste două cantate rămân niște cantate, adică sunt vocale și sunt simfonice, au toate ingredientele muzicale pe care le regăsim și într-o operă, dar nu sunt operă
….cantatele, inițial dedicate lui Dumnezeu, au ajuns să fie laice, cum e cazul Cantatei țăranilor, care este dedicată aniversării zilei de naștere a unui administrator fiscal din landul în care trăia Bach
…În România nu există prea multe arhive în care să cauți, dar se pare că această cantată, Avem un nou ministru, numită și Cantata țăranilor, e prezentată pentru prima oară
…marea noutate a întregului spectacol este faptul că povestea imaginată peste textul celor două cantate e unitară, adică acțiunea din Cantata țăranilor se prelungește în Cantata cafelei. Bineînțeles că au existat foarte multe provocări, pentru că e muzică baroc, cu multe reluări, cu multe solouri instrumentale
Alexandru Pătrașcu la RRA și Radio Trinitas
În urechile mele, totul a sunat minunat
Totul e foarte simplu. Pur și simplu, aș zice. Artiștii stau pe scenă, decorul e minimalist (o masă, două scaune, plus un ecran pe care sunt proiectate imagini și supratitrarea (se cântă în limba germană). Restul îl face sala (Casa Bolintineanu, The Villa), iar totul e învăluit în muzica fermecătoare a lui Bach, interpretată de mereu proaspăta și inventiva soprană Cleopatra David, bas baritonul Dan Macavei, basul Ștefan Lamatic, tenorul Nicolae Simonov și „echipa de experți și specialiști în instrumente muzicale”: Natalia Pancec și Tania Zâmbăreanu (vioară), Marius Nițu (violă), Eugen-Bogdan Popa (violoncel), Gabriel Marin (flaut), Sorin Lupașcu (corn), Ionuț Diaconu (continuo).
Deși mi-a plăcut să-i văd pe artiști, inclusiv pe regizorul Alexandru Pătrașcu interpretând „antreprenorul”, au fost momente lungi în care am închis ochii pentru a rămâne în contact doar cu muzica; în urechile mele, totul a sunat minunat. De vocea Cleopatrei nu te poți sătura. Toate celelalte voci au venit să transpună spectatorul în lumea aceea unde, așa cum am spus, secolele devin chestiuni neimportante. Să-l tot asculți, „în buclă”, pe Gabriel Marin cântând la flaut (o scurtă înregistrare aici).
Ah, ce bună e cafeaua!
Și jocul scenic a fost ceea ce trebuia să fie. Ușor teatral, pentru a păstra ceva din atmosfera pe care ți-o imaginezi însoțind cantatele lui Bach în călătoria lor prin timp, dar foarte sugestiv, lucrat, trăit. În cea mai mare parte a timpului, Cleopatra David (Mieke-Lieschen – Antreprenor, Director) interacționează nu doar cu partenerii de scenă, ci și cu un termos și mai multe căni de cafea.
Nu știu alții cum au fost, dar pe mine m-a prins jocul acesta. După spectacol, nu mi-am dorit nimic mai mult decât să savurez o cafea bună și cred că a fost una dintre cele mai „armonioase” cafele de care am avut parte; era de parcă mi-aș fi băut cafeaua cu colegul meu de birou, Bach.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un comentariu