Cred că primul jucător de fotbal de care am auzit a fost Pele. Eram mic, cred că abia împlinisem patru ani. Prima oară am crezut că așa se numește jocul acela în care dai cu piciorul într-o minge.
Multă vreme (la vârsta aia, câteva luni, un an, doi înseamnă foarte multă vreme), nici nu m-am gândit că e vorba de un om; aveam impresia foarte puternică, și am această amintire încă vie, mi se părea că Pele e un concept, e ceva mult deasupra a orice.
Dacă aș fi trăit într-o țară normală, m-aș fi uitat la televizor, live, să-l văd jucând. Aș fi putut înțelege mai bine, dar n-a fost să fie. Doar am citit despre el, despre cum juca.
Cred că primele imagini cu Pele pe teren le-am văzut într-o înregistrare de pe vremea când era la Cosmos New York. Mi s-a părut ciudat că a plecat în America (era ceva destul de neobișnut).
Chiar și numele lui real m-a fascinat mereu: Edson Arantes do Nascimento. Ca un poem care vorbea despre ceva magic.
Apoi au apărut alte staruri, cu mai mult sclipici (începuse să se dea cu sclipici, din ce în ce mai mai mult), imaginația mea era deja b bogată, iar Pele a rămas undeva, acolo, în zona de concept.
Sunt mulți jucători de fotbal extraordinari în zilele noastre, vor mai veni alții și alții și își vor scrie poveștile incredibile, vor face artă dintr-un joc ce poate părea stupid.
Voi fi fermecat, sunt sigur, de câte un Messi, un Mbape, un Di Maria, voi mai visa câteodată, noaptea, că îmi pasează Gabor, așa cum doar el știa s-o facă, dar toată viața mea, Pele va rămâne la fel: ceva intangibil, la care unul sau altul aspiră, un ideal pe care nimeni, niciodată, nu are cum să-l ajungă.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns