Deciziile Justiției sunt failibile (sunt oameni la mijloc), dar definitive. Un judecător sau un complet de judecată se pot „ascunde” după probele prezentate, după modul în care a fost alcătuit dosarul. Procurorii pot spune că ei au făcut toată treaba perfect, au pus pe masă tot ce era nevoie, dar că decizia e a judecătorului.
Raportat la opinia publică și, iată, la istorie, achitările din ultima vreme (Gabriel Oprea – ieri, torționarii lui Gheorghe Ursu – azi, Piedone – alaltăieri șamd) sunt scandaloase. Cu atât mai mult cu cât vin la pachet cu tergiversarea anti-celeritate a zeci și sute de dosare grele, de la cele legate de „momentul zero, decembrie 1989” la nenumăratele dosare de corupție, plus și mai numeroasele cazuri care nici măcar nu ajung să devină dosare.
Puneți aceste fapte față în față cu percepția (foarte aproape de realitatea vădită) că magistrații români se bucură de privilegii mult prea mari, atât în comparație cu nivelul oamenilor obișnuiți, cât și în raport cu ceea ce livrează societății. (Mă refer la o medie; există desigur destui magistrați onești, cumsecade, bătăioși chiar.)
***
Ceva e putred și va exploda. Întâmplător sau nu, buba se coace fix înainte de alegeri.
Dar dincolo de toate exploziile mai mari sau mai mici din societate, cu tsunami-ul politic aferent (care devine plictisitor), rămân rănile care dor și nu se vindecă; singurul lucru care ne trece e timpul. Plus încrederea că oamenii, în special aceia lăsați să ajungă la butoane, pot face totuși ceea ce e corect și bine.
Victime
În ultimă instanță, victime suntem cu toții: chiar și torționarii care, presupun, sunt bântuiți de amintirile urâte pe care le vor purta cu ei până la sfârșit. Chiar și privilegiații care trebuie să-și poarte cu ei povara compromisului.
Dar victimele și urmașii lor ce vină au? Care e învățătura aici?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un comentariu