Posts tagged ‘Poveşti pentru copii’

28/03/2019

Povestea Omului cu Cărți de Colorat

Era odată un om bun, care umbla prin lume. La șes și la munte. Îi plăcea la munte, deși trăia la șes. Sau poate tocmai de aceea. Și acestui om, întrucât era un om bun, îi plăcea să facă bine. Să-i ajute pe cei care aveau nevoie de ajutor și să-i bucure. Nu prin giumbușlucuri, ci prin fapte bune. Așa știa el.

read more »

25/09/2014

De-a scrisul cu Claudia Groza

Scriitor de poveşti pentru copii. V-ar plăcea această meserie? Cunosc pe cineva care asta face*. O cunoaşteţi şi voi, prietenii mai vechi ai acestui blog. E Claudia Groza. Şi nu doar că scrie poveşti pentru copii, dar îi placesă să-i întâlnească pe cei mici şi să se joace cu ei de-a scrisul.

read more »

30/05/2014

Păcăleala şi minciuna – sceneta

Am informaţii precise că se apropie sfârşitul anului şcolar şi că unele clase (grupa pregătitoare-clasa zero, ciclul primar) pregătesc serbări. Ştiu şi că nu mai prea sunt la modă serbările în care se recită otova poezioare, apoi doamna educatoare/învăţătoare pune muzică, copiii cântă peste melodia înregistrată, impulsionaţi de „doamna”, apoi recită iar, părinţii aplaudă, fac poze, se uită la ceas, etc. Cred că mai instructive şi funny ar fi 4-5 scenete (amuzante, eventual cu tâlc) în care copiii să joace nişte roluri.

read more »

27/02/2013

Duhul de ciocolată

Ciocolată pe pâine

Ciocolată pe pâine

Tare mi-era poftă să mănânc ceva dulce, aşa că am cotrobăit prin casă, doar-doar găsesc ceva. Cu chiu, cu vai, am dat peste un borcan de ciocolată. Destul de vechi, e drept. Mă cuprinsese un fel de teamă (dacă dau peste un miros greu, mucegai, mici vietăţi?), dar mi-era poftă. Aşa că l-am deschis. Dinăuntru a ieşit ceva ce mi-e greu să descriu, ca un abur care a luat o formă cu multe rotunjimi. Am auzit:

– Eu sunt Duhul de Ciocolată. Pentru că m-ai eliberat, ai dreptul să îţi pui trei dorinţe, pe care eu le voi îndeplini. Spune repede, nu ştiu cât rezist în libertate!

Primul meu gând a fost la un iPad cu Retină. N-am apucat să gândesc bine, că m-am trezit cu unul în faţă.

read more »

26/08/2011

Poveste despre nemulţumire, spusă de Claudia Groza

Am primit de la prietena mea Claudia o poveste pentru copii. „Te rog mult, dă aripi acestei poveşti. Transmite-o celor care au suflete de copil, dar şi părinţilor cu odrasle isteţe”, mi-a zis. M-am tot gândit, iar locul cel mai bun aici e, cu siguranţă. Pentru că cititorii mei au odrasle mai isteţe decât ai lor. Ai voştri, la fel, aşa că puteţi să le daţi de veste.
Povestea, mai jos 😉

read more »

02/12/2009

Ochiul dracului

Pornise Necuratul la drum, de se ofilea iarba pe unde trecea, de la duhoare, şi toţi oamenii se dădeau deoparte din calea-i. Istovit şi flămând, a ajuns la un han.
– Vreau să mănânc ceva, i-a spus hangiului.
– Mai întâi trebuie să munceşti pentru mâncare, şi l-a pus să are un ogor.
După ce şi-a făcut treaba, a mâncat şi i s-a făcut sete. Hangiul l-a pus să cureţe, ca plată, bălegarul din grajd. Mai apoi, sătul de foame şi de sete, l-a văzut pe hangiu răsucindu-şi o foaie de tutun.
– Aş fuma şi eu o iarbă de-a mea, dar nu mai pot munci.
– Plăteşte, a zis hangiul.
Atunci, Dracul şi-a scos un ochi.
După ce a fumat, a poftit la jupâniţa din han. Ca plată, şi-a scos şi celălalt ochi.
Hangiul l-a dus într-un beci unde o ţinea pe baba-ghionoaie, nevastă-sa. Scăpat de amândoi, s-a luat el cu jupâniţa, căreia i-a dat cei doi gologani cu retină. Iar femeia i-a băgat în sân.
De atunci nu se mai ştie dacă şi pe unde-şi mai vâră dracu’ coada, dar ochii lui îi fac treaba mai departe.

17/11/2009

Povestea lui Somn Uşor

Într-o zi, Somn Uşor se plimba pe stradă. Şi s-a plimbat el aşa până s-a făcut seară, apoi noapte de-a binelea. „Aoleu, am nişte treabă de făcut!”, şi-a zis, şi a intrat repede într-un bloc cu zece etaje.

A urcat în lift, a apăsat pe un buton, la nimereală, a stat cuminte până când liftul s-a oprit, a ieşit din lift şi a intrat pe prima uşă care i-a ieşit în cale. (Fiind Somn Uşor, deci un fel de Zână Băiat, putea să meargă peste tot, fără să fie văzut şi fără să fie nevoie să sune la uşă.)

read more »

19/10/2009

La grădina zoologică

 

Au fost odată doi copii. Un băiat şi o fată. Într-o zi, au mers la grădina zoologică.

– Ce animale vreţi să vedeţi mai întâi?, i-a întrebat tatăl lor.

– Pe toate, a răspuns Radu.

– Bine.

 

Prima oară au văzut pelicanii. Erau mari, albi şi stăteau, leneşi, pe apă. Unul căuta peşti. Îi era foame. Altul şi-a întins aripile. Fetiţa ar vrea să se uite la ei toată ziua.

– Uite păsări flamingo!, a strigat băiatul.

– Unde?, a întrebat fata.

– Acolo, a arătat fratele ei cu mâna.

– Dar ce înseamnă flamingo?, a întrebat fetița.

– Nişte păsări frumoase, cu picioare lungi şi subţiri, explică tati.

– Şi stau într-un singur picior, a adăugat băiețelul.

– Flamingo e şi numele unui dans, a mai spus mami.

 

Apoi au plecat spre cuşca acvilei. Înăuntru intrase o coţofană. Acvila stătea liniştită şi se uita la coţofană. Coţofana zbura, speriată, prin cuşcă. Îi era frică să nu devină masa de prânz a acvilei.

 

– Ce păsări mari! Tati, ce sunt astea?, întreabă băiatul.

– Sunt păsări nandu. Rude cu struţii.

 

– Vreau în braţe, zice fetița.

Se răsfaţă. Mami îi spune să meargă singură. E mare. 

 

Băiatul citeşte tăbliţele. Cele mai multe animale se numesc „STOP”. E o glumă. Sunt tăbliţe de avertizare. Apoi, băiatul citeşte: „LAMA”. 

– Carina, asta e o lamă, îi spune surioarei.

Fata se miră. Cum adică? Ea ştia doar despre lama de bărbierit a lui tati.

Mai departe, băiatul citeşte iar: „MUFLON”. Un animal ciudat. Seamănă cu un ţap dar are coarne mult mai lungi, răsucite.

– Dacă numeri inelele de pe coarne, afli câţi ani are muflonul, spune mămica.

Fetița numără: unu, doi, trei, patru, cinci, şapte, opt, zece, trei, şase.

– N-ai numărat bine, îi zice băiatul.

– Ba da, spune fetița.

– Are treisprezece ani, zice mama.

   

Fetiței îi plac poneii. 

– Sunt micuţi, zice ea. 

Îi vine să-i pupe.

 

Cei mai mulţi oameni sunt la cuşca ursului. E un urs mare şi foarte jucăuş. 

Trage după el un trunchi de copac. Îl rostogoleşte. Îl ridică în braţe. Îl aruncă în bazinul cu apă. Apoi sare şi el înăuntru. Parcă e la piscină. Se zbenguie.

Afară e cald şi ursul vrea să le facă pe plac vizitatorilor. 

La un moment dat, iese din bazin. Se scutură puţin. Îi e foame. Face câţiva paşi. Se apleacă. Deschide o gură mare. Înfulecă o pâine întreagă. Apoi sare în bazin. E cel mai jucăuş urs. Fetița nu mai vrea să plece de acolo. 

 

– Hai să vedem maimuţele, o cheamă fratele ei. 

– Bine, acceptă surioara.

 

Copiii trec pe lângă o cişmea. Le e sete. Beau apă. E o zi colorată, de toamnă. Una frumoasă. Pentru că sunt acolo, nici nu contează unde, cu toții. Învață lucruri noi despre animale. Dar și despre ei înșiși. Învață că acesta e universul lor perfect: ei patru. 

12/10/2009

Vrăbiuţa şi pescăruşul

 

 

 

A fost odată o vrăbiuţă care trăia într-un oraş mare. Avea cuibul între cărămizile false de pe peretele unui bloc cu zece etaje. E drept, se născuse într-un copac. Abia începuse să zboare când un om a tăiat copacul acela şi copacii din jur. Apoi a apărut un şantier, apoi un bloc, apoi mai multe blocuri în care veneau, dimineaţa, oameni de afaceri şi angajaţii lor. Vrăbiuţa n-avea cum să ştie ce s-a întâmplat acolo pentru că, deja, se mutase în cuibul dintre cărămizile false aflat la mare distanţă de vechiul parc.

 

Viaţa în cuibul de pe peretele blocului era mai liniştită decât cea din copac. E drept, cuibul nu se mai legăna la fiecare adiere de vânt, dar nici nu mai era zgâlţâit atunci când vântul sufla mai tare. Se auzea doar un vâjâit, atât. Ba, câteodată, peretele blocului era chiar cald, ceea ce era bine.

 

Într-o zi, vrăbiuţa a văzut un om zburător. Adică, s-a minunat ea ce s-a minunat, apoi a căzut pe gânduri. Omul acela era zburător pentru că zbura. Avea aripi şi plutea pe cer. Era destul de alb omul zburător, ceva mai alb decât oamenii obişnuiţi. 

 

Hmm, totuşi, nu prea semăna a om. În afară de faptul că era mare, nu aducea deloc cu oamenii care au tăiat copacul din parc. Ca să se dumirească, l-a urmărit câteva zile. Şi a observat ceva ciudat. Deşi mergea din când în când acasă, în bloc, n-o făcea ca toţi oamenii. Nu intra pe uşă, ci pe fereastră. Ba, când s-a uitat mai bine, a observat că nici măcar nu intra în casă. Stătea doar pe pervaz. 

 

Într-o zi, vrăbiuţa a vrut să vadă mai de aproape casa omului zburător. Fereastra era tot închisă dar, pe pervaz, erau firmituri de pâine. Vrăbiuţa şi-a zbârlit un pic aripioarele, apoi a ciugulit o firmitură. Îi fusese poftă şi era foarte curioasă. Niciodată nu mai mâncase pâine. I-a plăcut. 

 

Zile la rând, după aceea, a poposit pe pervazul cu firmituri de pâine, să se ospăteze. Ciugulea din ce în ce mai multe firmituri, avea tot mai mult curaj, petrecea tot mai mult timp acolo, lângă fereastră închisă. 

 

Aproape uitase de omul zburător. Dar, într-o zi, l-a simţit în spatele ei. Nu l-a văzut, a simţit cum se apropie. N-a întors capul, dar a tremurat foarte tare. Îi era frică fiindcă ştia că oamenii pot să facă rău, foarte mult rău. Atunci, omul zburător s-a aşezat lângă ea. 

 

Vrăbiuţa s-a mirat că omul zburător nu a intrat în casă şi a rămas acolo, pe pervaz, ciugulind firmituri de pâine. Dar mai tare s-a mirat când omul zburător i-a vorbit în limba păsărilor. I-a spus că nu e om, că oamenii nu au aripi. I-a spus că el e pescăruş. Apoi i-a explicat că pescăruşii zboară deasupra mării, căutând peşti. 

 

Vrăbiuţa îl asculta fascinată. Nu ştia ce e aia mare, ce sunt ăia peşti. Ea nu ştiuse nici ce sunt pescăruşii, credea că sunt oameni zburători. 

 

 

16/06/2009

Puf

Era cu două zile înainte de Paşte. A venit acasă bucuroasă. Ţinea în braţe un cadou pentru copii. Un iepuraş alb, mic. Aproape că-ncăpea în căuşul palmei. O jucărie vie. Vie şi teribil de speriată. Jucăria s-a ascuns sub canapea. A făcut pipi. A făcut caca. Tremura de frică.

read more »

03/06/2009

Fluturele ciugulit

După-masă cu copiii, în parc. Role. Urmate de suc, la terasă. Si pufuleti cu surprize. Fata nimereşte un tanc, băiatul un michiduţă stricat. Dar până la surprize trebuie să mănânce pufuleţi până se umplu de firmituri fine. Nişte pufuleţi cad pe jos. Apar vrăbiuţele. Aşa descoperă Vrăbioiul. Tocmai înşfăcase un fluture alb şi ciugulea din insectă. Fata abia îşi înghite lacrimile (nimeni nu trebuie s-o vadă plângând).
– De ce mănâncă fluturele?
– Aşa-i în natură, unele fiinţe se hrănesc cu altele.
– Nu e drept. Are suflet rău!
Pufuleţii nu mai au acelaşi gust. Rămân pe masă.

02062009(002)

15/04/2009

Băieţelul care a vrut o surioară

A fost odată un băieţel căruia nu-i lipsea nimic. Părinţii lui îl iubeau mai mult decât orice pe lume. Îl iubeau aşa cum o mamă şi un tată îşi iubesc copiii.

În fiecare seară, mami şi tati  veneau de la serviciu în grabă, să-şi vadă puiul mai repede, să-l ţină în braţe, să se joace cu el, să-l înveţe lucrurile pe care trebuie să le ştie un copil, un viitor om mare. Băieţelul avea camera cea mai frumoasă din oraş, avea cele mai multe jucării şi cele mai grozave. Orice îşi dorea, primea. Asta nu-l făcea un copil răsfăţat, fiindcă micuţul era foarte cuminte şi se străduia să nu-şi supere părinţii.

Într-o zi, băieţelul şi-a dat seama că-i lipseşte ceva, fără să ştie exact ce. S-a gândit mai mult de o săptămână la asta până într-o zi în care şi-a dat seama. Era o zi de sâmbătă. Era cu părinţii lui în parc, se dădea pe un leagăn. Deşi îşi făcea uşor prieteni la locul de joacă, atunci când mergea acasă, prietenii lui nu veneau cu el, se duceau la casele lor. Aşa şi-a dat seama că îşi doreşte o surioară sau un frăţior.

De aceea, atunci când mămica lui i-a spus că, la toamnă, va avea o surioară, s-a simţit mai fericit decât îşi putea imagina că poţi fi. De atunci, în fiecare zi o întreba pe mami dacă acum e „la toamnă”. O întreba ce mai face surioara lui, cum e, dacă ştie să vorbească şi tot felul de alte lucruri importante.

Când surioara lui a venit pe lume a fost în al nouălea cer. Abia a aşteptat să vină mami acasă, de la spital. Când a văzut-o pe surioara lui, a fost foarte mirat: era atât de mică! Mai mult s-a mirat că  nu ştie să vorbească, nu ştie să meargă, să se joace, nu ştia nici măcar să stea rezemată, pe canapea. În ciuda tuturor acestor mirări, băieţelul era foarte mândru şi se simţea foarte mare.

Cu timpul, a observat că mămica lui îşi împarte timpul între el şi surioara lui. Într-o zi, fetiţa, care crescuse, zicea deja „mama”, „tata”, „papa” şi alte cuvinte numai de ea ştiute, s-a jucat cu un ursuleţ de-al băieţelului – şi i-a rupt o urechiuşă. Băiatul i-a smuls jucăria din mână, supărat. A certat-o. Fetiţa s-a speriat şi a izbucnit în plâns. Mămica a venit să vadă ce s-a întâmplat. Era speriată, se temuse că s-au lovit copiii. Băieţelul a încercat să-i explice, dar a izbucnit în lacrimi. Îi părea rău după urechiuşa ruptă a ursuleţului şi se speriase de plânsul surioarei lui. Plângeau amândoi copiii, îşi alimentau plânsul unul altuia.

Atunci, băieţelul s-a gândit că i-ar fi fost mai bine dacă n-ar fi avut nicio surioară. Atunci nimeni nu i-ar fi stricat jucăriile, nimeni nu ar fi plâns şi atunci mămica ar fi avut mai mult timp pentru el, numai pentru el şi pentru tati. A privit-o supărat pe surioara lui şi a vrut…, nici nu ştie ce a vrut.

Dar când a văzut-o atât de frumuşică, cu părul ei ondulat şi moale, atât de scumpă, atât de plânsă şi de neajutorată, a simţit ceva special. A ştiut că fetiţa aceea micuţă e surioara lui, adică e, într-un fel, chiar el. A venit lângă ea, a mângâiat-o, a pupat-o pe păr şi i-a zis:

– Nu mai plânge, surioară. Poţi să te joci cu toate jucăriile mele.

Fetiţa n-a priceput toate cuvintele, dar a înţeles ce i-a spus frăţiorul ei. Şi-a lipit obrazul plin de lacrimi de obrazul lui, a mai hohotit o dată, apoi a început să râdă de ursuleţ. Era foarte caraghios aşa, cu urechea ruptă.

13/04/2009

Comoara din curtea bunicii

Trei copii se joacă în curte. Dau păpuşile pe leagăn şi râd când măgăruşul cade într-o parte, fix în nas. E amuzant, ce-i drept.
– … comorile mele din curte, o aud ei pe bunica spunându-i cuiva, la telefon.

Le vine aceeaşi idee în acelaşi timp. Băieţelul aduce o sapă pe care o descoperise lângă şopru. – Hai să începem căutările în grădina cu flori din faţa casei, spune fetiţa cea mare.
– Cine ajunge primul câştigă, spune fetiţa mică şi o rupe la fugă.

Aleargă toţi trei şi ajung în acelaşi timp. Se apucă degrabă să caute. Băieţelul râcâie pământul cu sapa, iar fetiţele privesc curioase. La un moment dat, vârful sapei loveşte ceva metalic. Fetiţa cea mică e iute: ridică bucata de metal din pământ. O şterge.
– U, citeşte fetiţa cea mare.
– R, continuă băieţelul.
– S, U, zice fetiţa cea mare.
– S, citeşte băieţelul.

Fetiţa cea mică i-a urmărit cu mare atenţie şi zice, grăbită:
– Usus!
– Nu, e Ursus, zice fetiţa cea mare.
– E un capac de bere, observă băieţelul.

Cei trei copii caută în continuare. Mai găsesc patru bulbi de ghiocei, pe care, după ce îşi dau seama ce sunt, îi îngroapă la loc, cu grijă. Apoi dau peste o bucată de cărămidă care căzuse din gard. Iau cărămida, o spală la robinetul din curte şi o aşează la loc, în gard.

Apoi merg în grădina cealaltă și caută sub măr. Băieţelul pare să fi descoperit ceva, pentru că vârful sapei a dat din nou peste ceva dur. După câteva minute, descoperă un os.
– Cred că l-a îngropat Havel, zice fetiţa cea mare.
Havel e câinele lui bunica. Adică, a fost. Era mare, blând şi îi iubea pe copii. Dar într-o zi s-a îmbolnăvit rău şi a murit.
– Să îngropăm osul la loc. Eu cred că Havelică vine noaptea să ne apere de hoţi. S-ar supăra dacă nu ar găsi osul pe care l-a ascuns aici. Eu nu vreau să se supere, zice băieţelul.

Copiii privesc prin curte şi nu ştiu pe unde să mai caute.
– În beci!, strigă fetiţa cea mică.
Dar cum să intre în beci? E întuneric. Băieţelul are o idee:
– Ne trebuie o lanternă!
Fetiţa cea mare ştie că bunica are o lanternă, într-un sertar din şopru. O găseşte. Lumina e cam chioară, dar merge.

Fetiţa cea mică pare cea mai curajoasă. Ea coboară prima. Urmează băieţelul. El ţine lanterna. Fetiţa cea mare îi îndrumă:
– Mai e o treaptă, atenţie!
Reuşesc să deschidă uşa. Intră în beci. E tare răcoare. Cercetează rafturile cu lumina lanternei. Cu timpul, ochii lor se obişnuiesc cu întunericul. Însă nu descoperă decât borcane cu dulceaţă şi cu murături, sticle cu vin şi cu sirop şi o ladă cu cartofi.

Atunci o aud pe bunica:
– Copii, la masă!
Nici nu şi-au dat seama cât de foame li se făcuse. Se bulucesc pe scări. Când ajung afară, în curte, trebuie să închidă ochii şi să-i ţină aşa până se obişnuiesc cu lumina zilei. Bunica îi vede. Sunt murdari.
– Repede, întâi spălare şi apoi la masă.

– Ce ne-ai pregătit?, întreabă fetiţa cea mare.
Supă cu tăiţei, pilaf de orez cu pui şi o surpriză, răspunde bunica.
– Ştiu ce surpriză: clătite!, spune fetiţa cea mică. A simţit mirosul de clătite proaspete.
– Mie îmi plac clătitele cu dulceaţă de vişine, spune fetiţa cea mare.
– Mie, cu ciocolată, spune băieţelul.
– Întâi mâncare şi apoi desert, le zice bunica. Dar mai întâi de toate, spălaţi-va bine. Unde v-aţi murdărit aşa?

Copiii se privesc.
– Am căutat comorile, mărturiseşte băieţelul.
– Ce comori?, întreabă bunica.
– Ai spus că ai comori în curte, spune fetiţa cea mare.

Bunica râde. Îi ia braţe .
– Voi sunteţi comorile mele, le spune.
Acum copiii si bunica lor sunt murdari de pământ si foarte fericiţi.

 

NOTĂ1. I-am lăsat pe copii câteva zile la Hunedoara, la bunica lor. Le-am promis că vor găsi, în fiecare seară, aici, pe blog, câte o poveste. „Dar să fie lungă, nu scurtă”, a comandat fiu-meu. Sper să fiu în stare. Prima poveste am scris-o în gând, azi-noapte. A doua nu stiu despre ce o să fie, dar mă tot gândesc la asta.

NOTĂ2. Am observat un lucru interesant. Initial, „rupsesem” povestea în două părti gândind că asa se poate citi mai usor. Dar am observat a) că partea a doua se citea prima, pentru că se aplică regula cronologiei inverse (ultima postare deschide lista) si b) poate de aceea, partea a doua a avut parte de un număr dublu de click-uri. De aceea, am decis sa adun ambele părti în una singură, asa cum era normal s-o fac de la început.

12/03/2009

Câinele

Un câine trece strada. E grăbit. Unde se grăbeşte?
Pe trotuarul celălalt e o pisică. Una neagră. Câinele a văzut-o şi vrea să o prindă. De aceea se grăbeşte.

Pe stradă circulă multe maşini. Câinele e atent să nu-l calce vreuna.
O maşină roşie vine în viteză. Câinele o vede târziu. O să-l calce?

Maşina frânează. Roţile scârţâie. Câinele închide ochii.
Îi deschide după câteva secunde. A scăpat. Maşina oprise la timp. Chiar lângă el a oprit.

Soferul deschide geamul şi strigă:
– Marş, potaie! Era să te calc.

Câinele traversează strada. Ajunge pe trotuarul celălalt.
Tremură. A uitat de pisică. Putea să moară călcat de maşină. Pentru ce?
S-a grăbit ca prostul şi nu a fost atent. A alergat după o pisică. Ce prostie mare!

Pisica a urcat pe un gard şi se uită la câine.
Îi e milă de el, deşi câinele a vrut să-i facă rău.

Acum, câinele e mai înţelept. Ştie că viaţa lui e importantă.
Ştie că trebuie să fie atent de fiecare dată când traversează strada.

Cum se va întoarce pe trotuarul lui?

12/03/2009

Ziua de ieri

Deschid astăzi o nouă categorie în lista de articole: Poveşti pentru copii. Deocamdată, sunt câteva texte scrise în propoziții simple pentru fiul meu, pe când avea 5-6 ani și începea să citească. Primele lui lecturi au fost din Călin Hera. Ceea ce ar putea fi ciudat.

Ziua de ieri

Radu şi Carina merg în parc.
Se joacă la nisip. Sar pe saltea.
– Mami, vreau o jucărie cu Ben 10, zice Radu.
– Eu vreau o păpuşă Barbie, spune Carina.
– Vreau şi suc, mai zice Radu.
– Şi eu o acadea, adaugă Carina.
După două ore se întorc acasă. Tata conduce maşina.
Carina vrea în braţe la mama. Ea e mai mică.
Acasă, mama pregăteşte masa.
Radu ar vrea pilaf. Carina vrea lapte cu cereale. Tata bea bere.
După masă, toţi fac nani.

%d blogeri au apreciat: