Călin Hera. PA-uri şi mirări

A fost odată un băieţel căruia nu-i lipsea nimic. Părinţii lui îl iubeau mai mult decât orice pe lume. Îl iubeau aşa cum o mamă şi un tată îşi iubesc copiii.

În fiecare seară, mami şi tati  veneau de la serviciu în grabă, să-şi vadă puiul mai repede, să-l ţină în braţe, să se joace cu el, să-l înveţe lucrurile pe care trebuie să le ştie un copil, un viitor om mare. Băieţelul avea camera cea mai frumoasă din oraş, avea cele mai multe jucării şi cele mai grozave. Orice îşi dorea, primea. Asta nu-l făcea un copil răsfăţat, fiindcă micuţul era foarte cuminte şi se străduia să nu-şi supere părinţii.

Într-o zi, băieţelul şi-a dat seama că-i lipseşte ceva, fără să ştie exact ce. S-a gândit mai mult de o săptămână la asta până într-o zi în care şi-a dat seama. Era o zi de sâmbătă. Era cu părinţii lui în parc, se dădea pe un leagăn. Deşi îşi făcea uşor prieteni la locul de joacă, atunci când mergea acasă, prietenii lui nu veneau cu el, se duceau la casele lor. Aşa şi-a dat seama că îşi doreşte o surioară sau un frăţior.

De aceea, atunci când mămica lui i-a spus că, la toamnă, va avea o surioară, s-a simţit mai fericit decât îşi putea imagina că poţi fi. De atunci, în fiecare zi o întreba pe mami dacă acum e „la toamnă”. O întreba ce mai face surioara lui, cum e, dacă ştie să vorbească şi tot felul de alte lucruri importante.

Când surioara lui a venit pe lume a fost în al nouălea cer. Abia a aşteptat să vină mami acasă, de la spital. Când a văzut-o pe surioara lui, a fost foarte mirat: era atât de mică! Mai mult s-a mirat că  nu ştie să vorbească, nu ştie să meargă, să se joace, nu ştia nici măcar să stea rezemată, pe canapea. În ciuda tuturor acestor mirări, băieţelul era foarte mândru şi se simţea foarte mare.

Cu timpul, a observat că mămica lui îşi împarte timpul între el şi surioara lui. Într-o zi, fetiţa, care crescuse, zicea deja „mama”, „tata”, „papa” şi alte cuvinte numai de ea ştiute, s-a jucat cu un ursuleţ de-al băieţelului – şi i-a rupt o urechiuşă. Băiatul i-a smuls jucăria din mână, supărat. A certat-o. Fetiţa s-a speriat şi a izbucnit în plâns. Mămica a venit să vadă ce s-a întâmplat. Era speriată, se temuse că s-au lovit copiii. Băieţelul a încercat să-i explice, dar a izbucnit în lacrimi. Îi părea rău după urechiuşa ruptă a ursuleţului şi se speriase de plânsul surioarei lui. Plângeau amândoi copiii, îşi alimentau plânsul unul altuia.

Atunci, băieţelul s-a gândit că i-ar fi fost mai bine dacă n-ar fi avut nicio surioară. Atunci nimeni nu i-ar fi stricat jucăriile, nimeni nu ar fi plâns şi atunci mămica ar fi avut mai mult timp pentru el, numai pentru el şi pentru tati. A privit-o supărat pe surioara lui şi a vrut…, nici nu ştie ce a vrut.

Dar când a văzut-o atât de frumuşică, cu părul ei ondulat şi moale, atât de scumpă, atât de plânsă şi de neajutorată, a simţit ceva special. A ştiut că fetiţa aceea micuţă e surioara lui, adică e, într-un fel, chiar el. A venit lângă ea, a mângâiat-o, a pupat-o pe păr şi i-a zis:

– Nu mai plânge, surioară. Poţi să te joci cu toate jucăriile mele.

Fetiţa n-a priceput toate cuvintele, dar a înţeles ce i-a spus frăţiorul ei. Şi-a lipit obrazul plin de lacrimi de obrazul lui, a mai hohotit o dată, apoi a început să râdă de ursuleţ. Era foarte caraghios aşa, cu urechea ruptă.