Posts tagged ‘povesti’

27/02/2013

Duhul de ciocolată

Ciocolată pe pâine

Ciocolată pe pâine

Tare mi-era poftă să mănânc ceva dulce, aşa că am cotrobăit prin casă, doar-doar găsesc ceva. Cu chiu, cu vai, am dat peste un borcan de ciocolată. Destul de vechi, e drept. Mă cuprinsese un fel de teamă (dacă dau peste un miros greu, mucegai, mici vietăţi?), dar mi-era poftă. Aşa că l-am deschis. Dinăuntru a ieşit ceva ce mi-e greu să descriu, ca un abur care a luat o formă cu multe rotunjimi. Am auzit:

– Eu sunt Duhul de Ciocolată. Pentru că m-ai eliberat, ai dreptul să îţi pui trei dorinţe, pe care eu le voi îndeplini. Spune repede, nu ştiu cât rezist în libertate!

Primul meu gând a fost la un iPad cu Retină. N-am apucat să gândesc bine, că m-am trezit cu unul în faţă.

read more »

01/04/2012

De sezon. Păcăleala şi minciuna

Erau două fetiţe. Prietene bune. Pe una o chema Păcăleala, pe cealaltă Minciuna. Erau vesele, în general. Într-o zi, a venit la ele o altă fetiţă, să se joace. Avea o rochiţă albă, cu buburuze roşii pe ea.
– Ia uite, ai o buburuză pe frunte, o să ţi se urce pe nas!, i-a zis Păcăleala.
Fetiţa s-a speriat, şi-a dus mâna pe frunte, apoi a văzut că cele două noi prietene ale ei râd.
– Te-am păcălit/cu nasu’ prăjit!, a zis Păcăleala, râzând.
A râs şi ea.

S-au jucat cât era ziua de lungă, au râs, au alergat. Spre seară, s-au jucat cu mingea. La un moment dat, Minciuna a aruncat mingea cu putere. Mingea a izbit fereastra unei vecine. Era linişte pe strada lor şi zgomotul geamului spart s-a auzit până departe. Vecina a ieşit, furioasă.
– Cine a spart fereastra?, a întrebat ea, cu mâinile în şold.
Fetiţele erau speriate.
– Ea l-a spart, a spus Minciuna, arătând spre prietena cea nouă.
Vecina le-a certat pe toate trei.

Apoi, când au rămas singure, Păcăleala i-a zis Minciunii că a făcut un lucru foarte urât. A spus ceva neadevărat şi a dat vina pe altcineva.
– Dar şi tu ai spus un neadevăr când ai zis că fetiţa cea nouă are o buburuză pe frunte, a spus Minciuna.
– Da, dar am râs atunci. A râs şi fetiţa cu buburuze. Nu am făcut nimic rău, am ştiut toate trei că e o glumă, a răspuns Păcăleala.

Apoi, fetele s-au despărţit. Minciuna a rămas singură, pentru că nimeni nu mai voia să se joace cu ea. Uneori o strigau, cele două fete sau alţi copii, dar nimeni nu voia să fie prieten cu ea. Nici măcar nu voiau să recunoască faptul că s-ar cunoaşte.
Celelalte două fete au rămas prietene până în ziua de astăzi. Râdeau mereu, erau vesele. Am uitat să vă spun, pe fetiţa îmbrăcată în rochiţa cu buburuze o chema Gluma.

NOTĂ.
Am conceput această povestioară aseară, împreună cu fiica mea.

Am mai publicat-o o dată, în urmă cu ceva timp.

Etichete: , ,
20/08/2010

Mă gândesc la ea non-stop

Foto: Serban Stoica
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!

Bătrânul meu amic Peter a făcut la Sibiu o fotografie care mi-a plăcut. Mă rog, fotografia nu-i neapărat senzatională, dar a surprins o poveste. (Peter e omul cu titlurile 😉 ). Iaca:

E amuzant, recunoasteti! Dar mai amuzantă e povestea pe care am aflat-o adineauri. Vă las s-o cititi.

14/04/2010

O lume de basm

Fotografie făcută în august 2009 în parcarea Mănăstirii Humor. Foto: Călin Hera

Fotografie făcută în august 2009 în parcarea Mănăstirii Humor. Foto: Călin Hera

A găsit usa fortată, casa în neorânduială si, mai grav, peretii mânjiti cu sânge. Micutii, trei la număr, zăceau fără viaţă. Capetele le fuseseră tăiate şi aranjate în fereastră, rânjind.

Din casă nu lipsea nimic de valoare, deci nu jaful fusese scopul acestor fapte reprobabile. „Plecasem la piaţă, să iau de-ale gurii pentru micuţi. N-am lipsit mult, poate vreo oră. Hai, două”, a declarat ruda celor trei victime, care a indicat un suspect principal.

read more »

22/03/2010

Vânători din copilărie

Plecasem la vânătoare, înarmaţi cu ambiţia de a descoperi ceva fantastic. Aveam vreo unşpe ani, poate doişpe. Văru-meu era, şi atunci, mai mare. N-am mers mult. La capătul poienii, acolo unde începea dealul, era o baltă lin curgătoare.

Văru-meu l-a văzut primul. Eu am zărit doar un picior tremurat, de broască, dispărând. Parcă a durat o veşnicie până când mi-am dat seama că broasca fusese înghiţită de un şarpe. Un şarpe pe care l-am urât, din acea clipă. Văru-meu n-avea timp de sentimente. Era om de acţiune. Eram vânători.

Şarpele de casă, îngreunat de prada tocmai înghiţită, se mişca anevoios prin iarba înaltă. Broasca dinăuntrul lui i-a îngreunat, probabil, intrarea rapidă în gaura-i sigură. Văru-meu a reuşit să-l prindă, poate chiar de umflătura cu pricina.

Am intrat în curte victorioşi. Vânasem. De acum, trebuia să demonstrăm că suntem mai puternici, că suntem zei. Şarpele trebuia pedepsit. Hotărâsem deja că va ajunge curea de ceas (deşi încă n-aveam ceasuri).

Prima oară i-am scos dinţii, să nu ne muşte. I-am trecut o cârpă prin faţa gurii. A apucat-o cu ură, letal. A strâns cu toată pofta lui de viaţă. Pe asta mizasem. Văru-meu a ţinut de şarpe, au am tras puternic de cârpă. Până la urmă, în zdreamţă s-au adunat toţi dinţii şi ceva sânge. Şarpele rămăsese ştirb.

Apoi am vrut să salvăm broasca. Am presat îndărătul umflăturii până când şarpele, de nevoie, a dat afară tot ce înghiţise. Broasca era moartă, dar părea vie. Şarpele era încă viu, dar părea mort. Oricum, fusese condamnat.

Oare de ce se zice a fuma ca un şarpe?, am întrebat, nevinovat. Văru-meu pufăia pe atnci, cu golanii. A adus o ţigară, a aprins-o, a apropiat-o de gura şarpelui. Dobitocul nu se învăţase minte de la faza cu cârpa. A strâns petrnic filtrul ţigării, cu gura lui ştirbă, apoi a început să respire gudron şi fum albăstrui. A mistuit ţigara într-un minut, fabulos.

A fost ultima ţigară a condamnatului. Atunci când l-am luat de gât şi i-am apropiat gura de robinetul din curte era încă viu. Probabil cu ultimele puteri, a muşcat zdravăn de robinet. Nu învăţase nimic. Am dat drumul la apă până s-a umplut. Era ca un balon lunguieţ. Solzii coloraţi, uriaşi dintr-o dată, străluceau în soare.

Când l-am golit i se golise deja viaţa din el (sper). Apoi l-am întors pe dos, să-l curăţăm de măruntaie şi să-l dăm cu sare, pe dinaăuntru şi pe dinafară, să se usuce cum trebuie. La un moment dat, ni s-a făcut greaţă. Mai ştiu doar că am atârnat pielea de şarpe de crengile unui tei din curte, care acum nu mai e, şi că, la un moment dat, a căzut printre nişte scânduri depozitate acolo. Primul meu ceas a avut curea metalică.

Etichete: , ,
24/02/2010

Concurs de povesti

Am primit o invitatie, de la reteaua literară, si vă provoc să scrieti povesti pentru un concurs pe bune. Detaliile sunt aici.

Hai, c-ar fi haios!

Etichete: , ,
11/02/2010

Păcăleala şi minciuna

Erau două fetiţe. Prietene bune. Pe una o chema Păcăleala, pe cealaltă Minciuna. Erau vesele, în general.

read more »

Etichete:
21/05/2009

Căţeluşul, pisica şi zebra

Tati mi-a spus o poveste cu un căţeluş care alerga după o pisică şi a trecut strada printre maşini. A avut noroc fincă o maşină mare, albă, a pus frână şi nu l-a călcat.

Căţeluşul, oricât ar fi vrut să prindă pisica, trebuia să treacă pe zebră. Ştiu ce e zebra, am văzut-o la grădina zoologică. Zebră se spune şi la trecerea de pietoni, aia de la colţul străzii, unde aştept să se facă verde la semafor.

Chiar dacă e verde, tot n-am voie să traversez decât cu tati de mână. Sau cu mami.

NOTĂ. Aici m-am jucat nițel. Adică, mai sus e varianta PA a unei povești pentru copiii pe care v-am mai spus-o, acum ceva vreme.

15/04/2009

Băieţelul care a vrut o surioară

A fost odată un băieţel căruia nu-i lipsea nimic. Părinţii lui îl iubeau mai mult decât orice pe lume. Îl iubeau aşa cum o mamă şi un tată îşi iubesc copiii.

În fiecare seară, mami şi tati  veneau de la serviciu în grabă, să-şi vadă puiul mai repede, să-l ţină în braţe, să se joace cu el, să-l înveţe lucrurile pe care trebuie să le ştie un copil, un viitor om mare. Băieţelul avea camera cea mai frumoasă din oraş, avea cele mai multe jucării şi cele mai grozave. Orice îşi dorea, primea. Asta nu-l făcea un copil răsfăţat, fiindcă micuţul era foarte cuminte şi se străduia să nu-şi supere părinţii.

Într-o zi, băieţelul şi-a dat seama că-i lipseşte ceva, fără să ştie exact ce. S-a gândit mai mult de o săptămână la asta până într-o zi în care şi-a dat seama. Era o zi de sâmbătă. Era cu părinţii lui în parc, se dădea pe un leagăn. Deşi îşi făcea uşor prieteni la locul de joacă, atunci când mergea acasă, prietenii lui nu veneau cu el, se duceau la casele lor. Aşa şi-a dat seama că îşi doreşte o surioară sau un frăţior.

De aceea, atunci când mămica lui i-a spus că, la toamnă, va avea o surioară, s-a simţit mai fericit decât îşi putea imagina că poţi fi. De atunci, în fiecare zi o întreba pe mami dacă acum e „la toamnă”. O întreba ce mai face surioara lui, cum e, dacă ştie să vorbească şi tot felul de alte lucruri importante.

Când surioara lui a venit pe lume a fost în al nouălea cer. Abia a aşteptat să vină mami acasă, de la spital. Când a văzut-o pe surioara lui, a fost foarte mirat: era atât de mică! Mai mult s-a mirat că  nu ştie să vorbească, nu ştie să meargă, să se joace, nu ştia nici măcar să stea rezemată, pe canapea. În ciuda tuturor acestor mirări, băieţelul era foarte mândru şi se simţea foarte mare.

Cu timpul, a observat că mămica lui îşi împarte timpul între el şi surioara lui. Într-o zi, fetiţa, care crescuse, zicea deja „mama”, „tata”, „papa” şi alte cuvinte numai de ea ştiute, s-a jucat cu un ursuleţ de-al băieţelului – şi i-a rupt o urechiuşă. Băiatul i-a smuls jucăria din mână, supărat. A certat-o. Fetiţa s-a speriat şi a izbucnit în plâns. Mămica a venit să vadă ce s-a întâmplat. Era speriată, se temuse că s-au lovit copiii. Băieţelul a încercat să-i explice, dar a izbucnit în lacrimi. Îi părea rău după urechiuşa ruptă a ursuleţului şi se speriase de plânsul surioarei lui. Plângeau amândoi copiii, îşi alimentau plânsul unul altuia.

Atunci, băieţelul s-a gândit că i-ar fi fost mai bine dacă n-ar fi avut nicio surioară. Atunci nimeni nu i-ar fi stricat jucăriile, nimeni nu ar fi plâns şi atunci mămica ar fi avut mai mult timp pentru el, numai pentru el şi pentru tati. A privit-o supărat pe surioara lui şi a vrut…, nici nu ştie ce a vrut.

Dar când a văzut-o atât de frumuşică, cu părul ei ondulat şi moale, atât de scumpă, atât de plânsă şi de neajutorată, a simţit ceva special. A ştiut că fetiţa aceea micuţă e surioara lui, adică e, într-un fel, chiar el. A venit lângă ea, a mângâiat-o, a pupat-o pe păr şi i-a zis:

– Nu mai plânge, surioară. Poţi să te joci cu toate jucăriile mele.

Fetiţa n-a priceput toate cuvintele, dar a înţeles ce i-a spus frăţiorul ei. Şi-a lipit obrazul plin de lacrimi de obrazul lui, a mai hohotit o dată, apoi a început să râdă de ursuleţ. Era foarte caraghios aşa, cu urechea ruptă.

%d blogeri au apreciat: