Fotografie făcută în august 2009 în parcarea Mănăstirii Humor. Foto: Călin Hera
A găsit usa fortată, casa în neorânduială si, mai grav, peretii mânjiti cu sânge. Micutii, trei la număr, zăceau fără viaţă. Capetele le fuseseră tăiate şi aranjate în fereastră, rânjind.
Din casă nu lipsea nimic de valoare, deci nu jaful fusese scopul acestor fapte reprobabile. „Plecasem la piaţă, să iau de-ale gurii pentru micuţi. N-am lipsit mult, poate vreo oră. Hai, două”, a declarat ruda celor trei victime, care a indicat un suspect principal.
Întrucât cercetările anchetatorilor tărăgănau, partea vătămată a conceput un plan diabolic de răzbunare: l-a chemat la pomană pe suspect si a aranjat lucrurile astfel încât, la un moment dat, acesta s-a pomenit în mijlocul unor flăcări teribile (de aici noţiunea de pomană!), flăcări care, probabil, l-au ars de viu, suspectul decedând în chinuri.
Toată lumea s-a bucurat, la final. Până la urmă, micuţii hăcuiţi au fost îngropaţi creştineşte, nu-i aşa?
Şi, totusi, oricâtă cruzime ar fi în basmele populare (fireste, ati recunoscut proza scurtă spre arhiscurtă Capra cu trei iezi, inspirată din proza ceva mai lungă cu acelasi nume), ele nu îndeamnă la datul în cap.
Cruzimea rămâne si vorbeste, printre altele, despre niste „apucături” ale vremurilor în care a fost scrisă povestea. De aceea groaznicele chinuri în care sfârsec zmei, lupi, babe si fete de babe sau de mame vitrege nu ne fac pielea de găină: sunt atât de crude încât par ireale, de basm. Până si pilda din ele pare mai degrabă limbă de lemn!
Şi de aceea ne şochează acum, ca părinti, violenta din unele desene animate: pentru că e una raportată la vremurile noastre, deci o întelegem, si noi si copiii nostri, mai bine, o simtim cumva „mai” iminentă.
N-am inventat gaura de la macaroană, dar am vrut de multă vreme să scriu despre asta. O fac sumar, într-un târziu, după ce am generat un articol în Evz si am citit alte două în Dilema Veche: unul al amicului meu Florin Dumitrescu, altul al lui Cezar Paul-Bădescu.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 