Când plouă noaptea, la crăpatul zilei, trotuarele dintre blocuri se umplu de melci. Zeci, sute, mii de melci chemați de ploaie, irezistibil, într-o călătorie ciudată de la un capăt la celălalt al trotuarului. Mecca melcilor de oraș asta este: să traverseze trotuarul măcar o dată într-o ploaie. Provocarea supremă.
Melcul macho este acela care reușește. E mare lucru. Fiindcă, se vede cu ochiul liber, în diminețile ploioase, trotuarele bucureștene sunt „pictate” cu melci zdrobiți de mersul zorit al oamenilor (unii nici nu și-au băut cafeaua). Destui oameni nici nu realizează că le scârțâie sub tălpi cochilii sfărâmate, atât de grăbiți sunt. Sau observă ei ceva, dar n-au timp să vadă ce.
Melcii ne-macho poate că presimt ce le-au pregătit Zeii cu Cochilie, dar nu se pot opune chemării irezistibile către celălalt capăt al trotuarului. Asta e!, își zic (în intimitatea caselor lor încă intacte). Apoi, la primii stropi de ploaie matinală, ceva îi împinge să plece până dincolo.
Statistic vorbind, cei mai mulți sfârșesc sub pașii grei ai bărbaților. O talpă zdravănă de bărbat, măsura 44, poate strivi și doi-trei melci deodată. Masiv, definitiv, bidimensional. E ca o sentință fără apel. N-ai ce face.
Melcii care își încheie socotelile așa cred că, într-un fel, călătoria lor continuă (cu mare viteză). Pe acolo pe unde poartă ceea ce rămâne din ei cauciucul tălpii bărbătești. Devin legende.
Melcii cu adevărat ghinioniști nimeresc sub tocul cui al vreunei doamne care abia a dat cu ruj. Care era șansa să-i nimerească tocmai pe ei? Să-i țintuiască adânc, fix în inimă, ca într-un lung insectar al amorurilor de care ele nici măcar nu au habar, fac toc-toc pe asfalt, urcă într-o mașină, mai dau nițel cu ruj, nițel cu parfum, unde mi-am pus telefonul?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 