…pe mal
puiet de pește
o rață salbatică tânără
ce întâlnire apetisantă
în amurg
tinerii, între ei
Martie în Parcul IOR
Culorile toamnei
Parcurile lunii aprilie, de-a lungul anilor

Ulpia Traiana Sarmizegetusa rămâne o demonstrație de inginerie și civilizație romană și un loc în care poți petrece trei ore plăcute și folositoare. Foto: Călin Hera
Cea mai frumoasă lebădă albă din București

Vedere din București. Conturul celei mai frumoase lebede albe din oraș. Foto cu telefonul: Călin Hera
De două ori am văzut-o. În două nopți consecutive. Stătea cuminte pe malul lacului, în dreptul intrării dinspre Mega (cunoscătorii știu ce vreau să spun) a Parcului IOR din București, căruia i se mai spune și Al. Ioan Cuza. Prima oară am crezut că va fugi rapid, se va adăposti în noapte, se va lăsa înghițită de clipocitul lacului. Se va face nevăzută și noi ne vom întreba în urma ei, dacă a fost aievea sau doar o închipuire. Așa credeam.
Parc. Bancă. Coș de gunoi

Vedere din București. Mobilier urban în Parcul IOR. Parc. Bancă. Foto cu telefonul: Călin Hera
Douăsprezece picioare şi trei cozi, dintre care se vede doar una

Vedere din Bucureşti (Parcul IOR). Douăsprezece picioare şi trei cozi, dintre care se vede doar una. Foto: Călin Hera (mfc)
Vedere din Bucureşti. La pescuit pe lacul IOR

Vedere din Bucureşti (mfc). În pauza unei „partide de pescuit” la malul lacului IOR. Foto: Călin Hera (cu telefonul)
În caiac pe lacul IOR

Vedere din Bucureşti. În caiac pe lacul IOR. Foto cu telefonul: Călin Hera (mfc)
Înainte de patinoar (mfc)
Cel mai bun prieten al omului e rața
Provocat de Carmen (pentru că azi e Miercurea fără cuvinte), am zis să susțin cauza rațelor semi-sălbatice. Au nu-s ele cel mai bun prieten al omului? Altfel de ce le-ar hrăni cu pâine adusă de-acasă, de ce momentul hrănirii e bifat cu religiozitate în timpul plimbărilor prin parc? Oamenii n-au niciun folos de la rațele de parc, nu le mănâncă, nu le caută ouăle, nu-și fac pufoaice din penele lor. Doar le privesc și le fotografiază. Deci, câinele de apartament are un rival real! 🙂
NOTĂ. Fotografia, făcută într-un început de decembrie neobișnuit de generos (vreme de toamnă târzie), e inclusă în seria Vedere din București.
Biserica din Parcul IOR
Numai cine n-a văzut-o vreodată n-o ştie. E o prezenţă inedită, dacă ajungi cu privirea la ea având ochii obosiţi de droaia blocurilor comuniste din Titan-Balta Albă. Totodată, după ce o fixezi cu privirea, ţi se pare că e acolo de când lumea, nu doar din 1996, şi că nici n-ar putea fi altfel. Preotul paroh Adrian Niculcea i-a zis „reper arhitectural si sufletesc al cartierului”.
Are 45 de metri înălţime, e din lemn, e construită în stil maramureşean.
Am intrat pentru prima oară în biserica din parc (Biserica Pogorârea Sfântului Duh) în urmă cu vreo 14 ani. Prin 2000-2002 am frecventat-o mai des (am destule fotografii pe hârtie de atunci). Erau preoţi tineri, erau slujbe frumoase, civilizate.
Înger, îngerasul meu
Iute
Văzuse bolidul gonind încă înainte ca radarul ultraperformant să piuie, dat peste cap de viteza nemaiîntlnită la un vehicul terestru. Serios vorbind, nici n-avea cum să-l vadă. Aşa ceva nu poţi vedea decât după ce ţi se întâmplă.
Simţise, acesta e cuvântul. Simţise aşa cum doar un om versat, ca el, care văzuse multe la viaţa lui, putea simţi.
– E scurtă ziua?, l-a întrebat, ironic, pe omul-viteză.
Un tânăr ager la minte, din moment ce a răspuns, fără a sta pe gânduri:
– Depinde cum îţi place noaptea.
Fotografie făcută în Parcul IOR din Bucureşti. Acum îi zice Parcul Al. Ioan Cuza, ca o dovadă că totul se mişcă iute, inclusiv cei doi actori ai scenei de mai sus, care azi sunt prichindei, iar mâine vor fi, desigur, zmei.