O ştire de vineri (primarul Timişoarei se arăta neputincios în faţa invaziei ciorilor, prea inteligente ca să poată fi stârpite) mi-a adus aminte de câteva întâmplări cu ciori. Prima e din anul 1980, a doua din 1990, ştiu precis. Pun o oglindă în faţa lor, deci vă vorbesc mai întâi despre a doua.
Mă confruntasem cu un hop, viaţa îmi trăsese o palmă, mi se părea că sufăr, sufeream. La vârsta aceea, te aprinzi repede. Mă aprinsesem. Am mers la văru-meu, simţeam nevoia să împărtăşesc. M-a ascultat. M-a lăsat să vorbesc, să spun tot ce aveam pe suflet. Am vorbit pe nerăsuflate. Un pic timid la început, apoi tot mai fără aer. Voiam să scap. Nu ştiu dacă a zâmbit, pot acum să îmi imaginez că a făcut-o (însă foarte puţin). După ce am terminat, mi-a dat un pahar cu apă, apoi a zis: „Hai!”. Îi venise o idee.
Am mers la marginea Bucureştiului, lângă o baltă. Luase puşca la el. Eu nu mai trăsesem de trei ani, din armată. Nu-mi plăcea. La o margine a bălţii erau nişte plopi plini de ciori. Mi-a întins puşca. Am ochit, am tras. Un foc. O cioară. Nu bubuitura m-a trezit, ci căderea verticală a păsării negre. Nu le-am văzut pe suratele ei zburând speriate, nu le-am auzit. Tot ce am văzut a fost căderea nesfârşită a ciorii pe care am lovit-o. Mi-am cumpărat liniştea cu uciderea ei. Am mers acasă, am mâncat, am băut, am dormit bine, m-am trezit a doua zi mai liniştit, am putut să nu mă mai gândesc, mi-am văzut de drum.
Asta e a doua amintire cu ciori. Mâine, o voi povesti pe prima.
P.S. Întâmplarea din acea zi de toamnă m-a impresionat într-atât încât am scris un poem. Caietul pe care scrisesem s-a pierdut la un moment dat. Aveam versurile în cap, într-un sertăraş. Am scotocit. Până la urmă, am găsit trei strofe. Acum vorbesc despre asta cu detaşare. Parcă n-aş fi fost eu.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 