Eram în clasa a şasea. Aveam o temă cool la Zoologie: să aducem la şcoală un animal împăiat. Şi pe vremea aia, uneori, ca acum, cu teme date ca să le facă părinţii. Dar noi, N şi cu mine, aveam ambiţia să ne facem temele de unii singuri, chiar şi pe cele mai grele. Dar cum naiba să împăiezi un animal?! Ca să câştigăm timp, am convenit că vom răspunde la această întrebare după ce vom avea animalul, aşa că ne-am concentrat pe rezolvarea primei părţi a problemei: identificarea victimei, apoi capturarea ei.
Pe vremea aceea eram, amândoi, foarte spontani. Mă rog, atât de spontani pe cât pot fi doi băieţi de 13 ani care copilăresc într-un oraş liniştit din Ardeal. OK, un pic mai mult decât atât, veţi vedea mai jos.
Aşadar, dezbătând noi problema în drum spre casă, am ajuns la concluzia că s-ar putea să fim în încurcătură. Aşa că, atunci când am văzut un pui de cioară zburând bezmetic printre copacii dintre blocuri, n-am stat deloc pe gânduri. Capturarea zburătoarei, care se afla probabil la prima lecţie de zbor, a fost un fleac pentru doi flăcăi animaţi de înaltă hotărâre.
Când ne-am văzut cu pasărea în mâini, ne-a lovit o altă întrebare (inspiraţi de cărţulia care nu lipsea din nicio casă, pe vremea aceea, „Am tăiat porcul. Cum îl preparăm?”). Cum trecem, aşadar, de prima etapă a transformării zburătoarei din vieţuitoare speriată în animal împăiat?
Am respins rapid ideea de a-i suci gâtul. N-am fi fost în stare şi, în plus, am fi deterioat exponatul. Plini de spontaneitate, am decis rapid că vom folosi şireturile de la noile ghete ale lui N. Care mi-a dat să ţin puiul de cioară, şi-a scos şireturile, apoi am făcut schimb: a luat el cioara şi eu am făcut un laţ şi un nod care să gliseze pe „sfoară” (mă pripeceam).
Apoi am pus laţul la gâtul păsării, am legat celălalt capăt de speteaza largă, confortabilă, a unei bănci de lemn şi ne-am îndepărtat câţiva paşi, în aşteptare. Au urmat unele dintre cele mai şocante 15 minute din copilăria mea.
Eram ca în Hitchcock
În vreme ce puiul de cioară se zbătea în laţ, cu aripile întinse şi scoţând din când în când cârâieli scurte, în copacii din jur au început să se adune rude şi neamuri ale zburătoarei. Laţul refuza să se strângă, să o gâtuiască, devenise mai degrabă o zgardă de culoarea maro, foarte asemănătoare cu ghetele lui N. Cu fiecare minut, se adunau tot mai multe ciori. Copacii se umpluseră, eram ca în Hitchcock. Din când în când, ca la un semnal, cam jumătate din ciorile adunate în copaci se ridicau deasupra blocurilor. Zburând în cerc. Un cerc tot mai dens, tot mai negru, care nu se mărea, doar se îndesa, pentru că veneau tot mai multe, tot mai multe ciori. Şi toate cârâiau, din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai ameninţător.
După vreun sfert de oră, cred că se adunaseră între blocurile noastre toate ciorile din oraş. Chemările lor, aveam impresia, depăşeau marginile oraşului, se auzeau departe, dincolo de dealuri, către satele şi oraşele învecinate. Se întunecase, parcă, deşi abia trecuseră orele prânzului.
Imperturbabil, ciorile îşi respectau cu stricteţe ritualul. Stăteau una lângă alta pe crengile copacilor, pe acoperişuri, pe streşini, pervaze, pe sârme, apoi, ca la un semnal, unele se ridicau ca să se rotească, apoi coborau la priveghi sau ce-o fi fost ăla şi tot aşa – tot mai multe, tot mai gălăgioase.
Deşi, ciudat, niciuna nu a îndrăznit să coboare până lângă surata lor care se zbătea cu tot mai puţină vlagă, aveam impresia că, din clipă în clipă, se apropie din ce în ce mai mult. Dar nu de banca unde stătea spânzurat puiul de cioară, ci de noi, singurii spectatori-oameni ai bizarei scene.
Aşa că, înţelegându-ne din priviri, N. şi cu mine ne-am luat tălpăşiţa. La început cu spatele, încet, să nu fie observată manevra (nu voiam să se prindă nici ciorile, nu voiam nici ca celălalt să ne vadă fugind), apoi, cam pe când ni se părea că ciorile-gardian ne-au observat strategia, am luat-o la sănătoasa. Pentru mine a fost mai uşor, pentru N. mai dificil. S-a şi împiedicat, i-a căzut o gheată din picior, apoi i-am auzit vocea, tot mai îndepărtată: „Şiretul meu! Şiretuuuuu'”.
P.S. Aceasta e prima amintire cu ciori. Pe a doua am publicat-o deja.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns