Călin Hera. PA-uri şi mirări

Se uitau la mine ca proastele. Erau patru  și cea mai curioasă avea ceva straniu în privire. Ochi sticloși, negri, ficși, fără nuanțe. Ca să vadă mai bine ce și cum, întorsese capul și mă privea așa, dintr-o parte. Eram Intrusul și trebuia să afle rapid cum să reacționeze. Am mai făcut un pas spre ele, cu cele mai bune intenții. Pe toate patru-n brațe v-aș ține, la o adică, dar ceva mă reține – am încercat eu o rimă. Dar mințeam și ele și-au dat seama. Curcile, de ele zic. Au început să curcăiască până când a apărut, amenințător, Curcanul.

Gâscanul homeopat

Asta mi-a amintit faza cu Gâscanul. Îl crescuse vară mea,  inimoasă, de când era boboc. Nu mai știu ce se întâmplase cu părinții lui, cu frații și cu surorile. Ceva tragic, în orice caz. O întâmplare cu un dihor, o vulpe, ori poate cu vecinul ăla de-a stat la pușcărie. Vorba e că atunci când s-a făcut Gâscan, păsăroiul nici apă de baltă nu bea dacă nu îl îndemna vară-mea. Odată s-a întors mai devreme din concediu că-i murea animalul de companie de foame. O urma cuminte peste tot, râdea cu ea, dar devenise cam posesiv. L-a tratat cu bobițe homeopate pentru gelozie. Cică a funcționat,  n-am apucat să verific.

 

Tratament de socializare

… veneam de la râu când m-am întâlnit cu curcile. E un ritual. Plimbarea de dimineață. Râul își schimbă mereu cursul, nu-i niciodată la fel, dar stă cuminte în albia lui lată. Asta dacă nu plouă prea mult la munte. După–masă poate iese o bălăceală în gâldan, mi-am zis. Acum se fâțâie prin apă un cârd de gâște. Aș putea jura că șeful lor e Gâscanul vară-mi. Trebuie să aflu, poate a primit și tratament de socializare.

 

 

Bradul miresei și răsăritul soarelui

Acum mă grăbesc. Fac parte din echipajul care se ocupă de brad. Că vine nuntă mare, stil tradițional.  Toată lumea vorbește despre felul în care m-am ocupat de brad în urmă cu mulți ani. Nu știu dacă e de bine sau de rău. Nu îmi amintesc. Lipsește o feliuță din memorie. Fix partea cu bradul miresei. Plus alte câteva secvențe. Apoi, brusc, răsăritul soarelui pe punte. Dedesubt, râul cu geografia lui mișcătoare, deasupra îngânarea zilei, în urmă  – petrecerea de pomină. Stai așa, am aranjat-o. În așa fel încât soarele i-a răsărit pe buze. Cum să n-o săruți? Se clătina puntea de lemn legată de mal cu lanțuri groase.

 

 

Cafea sau țuică, ce alegi?

Cine mai vrea cafea? Cine n-ar vrea cafea făcută la ibric, cu cornulețe cu gem pe farfurioara?! Aici era un corcoduș bătrân. L-au tăiat că avea prea mult rod. Murdărea curtea. Cine să mai facă acum țuică slabă și gustoasă, de simți zarzărele în gură la fiecare dușcă? Aici le zice zarzăre la corcodușe. Aici bem acum cafea tare, la ibric. Cine să bea țuică la 10 dimineața?

Trovanți

Butoiul de țuică e uriaș și gol. E ca un trovant, care nu știi cum a ajuns acolo (dacă nu stăpânești noțiuni elementare de istoria locului). La trovanți e lume-gârlă. Totuși, câinii lui Marius lenevesc nestingherit. Ceva mai mari decât ultima oară, poate de la energia bolovanilor vii. Sau poate fiindcă a trecut timpul. Deși aici timpul stă în loc. Altfel  ar lua-o razna. Nu sunt sigur că n-o face. Așa, rotunjit de bolovanii ăia misterioși, de-ți vine să îți pui o dorință. Poate două.

 

Măgarul

La păstrăvărie nu e pește. Scrie pe poartă. Varză aveți? Nu au nici varză. Viezure, bursuc, brânză, mânz? Nimic. Gest de lehamite. Insul. Eu sunt entuziasmat. E o zi bună. Mânzul l-am găsit ceva mai sus. Păștea împreună cu familionul. S-a speriat când am oprit mașina să-i fac poză. A luat-o la goană răgând. Ne-a știut tot satul. Toate satele, probabil. S-a dus vestea, fiindcă nu am mai întâlnit picior de măgar. Mânz îi spune fiului de măgar, nu-i așa?

 

 

Minibetoniera de la biserica din lemn

Ca să ajungi la biserica din lemn de la Grămești trebuie să lași mașina în drum, lângă troița, și să urci o pantă ușoară, pe lângă pădure. În curte, meșterii își fac de lucru cu o minibetoniera. Poate că au dezlegare duminicală, poate că în timpul săptămânii trudesc prin cine știe ce gospodării. Pereții din lemn ai bisericii poartă, de sute de ani, inscripții chirilice. Cele mai vechi, de pe la 1700, sunt în slavonă. E și înăuntru ceva cool, dar nu poți intra decât dacă ai aranjat chestia asta în prealabil cu preotul. Are două telefoane mobile, dar acum e ocupat. Sau nu are rețea. De preot zic.

 

 

La scăldat

Alt râu.  Alt vuiet ușor.  Altă bălăceala. De data asta, concretă. Apă rece. Simți păstrăvul. Dacă i-aș fi cumpărat de la păstrăvărie,  i-aș fi eliberat aici, unde le este locul.

 

 

Biserica domnitorului jecmănitor

Un domnitor cam mitocan a luat colb pe haine și nădușeala de cal i s-a impregnat în piele. Dar a meritat. Fuga e rușinoasă, dar atât de sănătoasă! Fuga a fost, în cazul lui, de viață și de moarte. A scăpat, deci, cu viață. Turcii voiau să-i pună pielea pe băț fiindcă își jecmănea prea mult poporul. Om hain. Dacă îți achitai cuminte tributul, Înalta Poartă te lăsa în pace. Numai să nu sari calul cu plătitorul de taxe. Poporul. Sari calul, ai pus-o. Sau ajungi să miroși a nădușeală de cal. Partea bună e că domnitorul hulpav a făcut o biserică în vârful muntelui unde și-a găsit scăparea. Legenda nu consemnează cât a stors din supuși ca s-o dureze, că doar nu a dat de la el. Cu turcii a căzut la pace. Oricum, biserica mănăstirii Arnauta e frumoasă&veche, dar e mult colb până acolo.

 

 

Doamna

Ea e o doamnă cu bust bogat. Domoală. Blajină. Temeinică. Fără curiozități prea mari. Cu toate acestea, înțeleaptă. Vegetariană. Vegetarianismul ea l-ar fi putut inventa, la o adică. Dar nu cred că a preocupat-o vreodată așa o fiță. Pentru ea, e ceva natural. Și noțiunea de frumusețe rubensiană tot ea ar fi putut-o născoci, la fel de firesc. M-am mai referit în acest text la pieptul ei bogat, frământat în fiecare după-amiaza de mâinile puternice ale bărbatului casei? Amândoi așteaptă momentul acela unic, poate mai mult ea, deși e o doamnă. Doamna Joiana. Dă cel mai bun lapte. Te lingi pe buze doar gândind.

 

 

Haine. Săpun

…  căci vorbim-vorbim. Mâncăm-mâncăm. Dar mai și bem. Înainte de asta, mergem frumos la dulăpior și alegem un tricou curat, mirosind a săpun Rexona. Vă amintiți, cei născuți mai demult? Cum stăteau la loc de cinste, printre hainele bune, săpunurile „străine”, pe care nu te încumetai să le consumi, le țineai acolo, să fie hainele parfumate.

 

Sărbătoarea papilelor gustative

Partea bună a zilelor noastre, pe lângă alte părți bune ale zilelor noastre, care te fac să dai deoparte (dacă nu ești prost) părțile nu atât de bune ale zilelor noastre, este că poți găsi aproape oriunde, cu puțin noroc, e drept!, un loc blagoslovit unde să mănânci și să bei de parcă de aceea au fost date orele serii. De parcă ar merita și ele, papilele gustative, și el, Înăuntrul, o sărbătoare. Și de ce nu ar merita?

 

Stele

De ce tot farmecul e dincolo de gard, stând turcește în jurul pietroiului? De ce dincoace de gard parcă nici nu se mai văd stelele pe cer? Doar câteva de se disting. De ce dincoace de gard, unde copiii vin agale, chemați de părinți răgușiti și de cocoși matinali,  încep să își simtă picioarele grele? Adorm butuc, deși adineauri, dincolo de gard, sporovăiau vesel, ținând satul treaz? Ei, de ce? Parcă nu îți amintești? Tati, mâine să mă înveți și pe mine stelele? Deci, ce ziceam?

 

Tu câtă mișcare faci în fiecare zi?

 

NOTĂ. Acest text de aproape 1.300 de cuvinte nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi existat o provocare, Provocarea Rexona MotionSense. Ca să promoveze o nouă tehnologie din lumea antiprespirantelor, una cu microcapsule activate de mișcare, cei de la Rexona, în cârdășie frumoasă cu Blogal Initiative, au lansat provovarea „Cum arată o zi din viața ta?”.

 

Rexona Lotus F1

„Cu cât faci mai multă mișcare, cu atât se eliberează mai multă prospețime. Microcapsulele cu parfum se sparg la fiecare mișcare pe care o faci, pentru ca tu să te bucuri de o senzație de prospețime îndelungată. Oricare ar fi pasiunea ta și orice ti-ai dori să realizezi, Rexona, cu tehnologia unică MotionSense System™, te ajută să faci faţă provocărilor fiecărei zile”.

 

Așa se zice. Așa o fi. De ce nu ar fi așa? Eu cred că la mine și la d-ăștia ca mine, care aleargă mai mult imaginația, împletind-o cu lucruri reale, va funcționa. Mai ales că am citit asta pe pagina lor de Facebook :), dar și pe site.

P.S. Pentru cei  care au ajuns cu lectura până aici, un premiu: melodia Vara la țară (George Topârceanu), cu Mircea Baniciu – varianta originală, 1981.

 

 

Posted on 14/07/2015 at 07:17 in Amintiri, Călătorii, Fotografii   |  Flux RSS |   Răspunde   |   Trackback URL