Văzusem undeva o fotografie cu o cascadă în inima Bucureștiului. Ce idee!, mi-am zis. Am făcut în așa fel încât, într-o dimineață de august, să cobor pe lângă Parcul Carol, dinspre Autogara Filaret. Am parcat lângă parc, am mers pe jos două minute, apoi m-am oprit și m-am minunat. Am făcut fotografii de la distanță, m-am apropiat. Era începutul unei zile caniculare și mi s-a părut că apele cascadei de vopsea mă răcoresc. E o licență cvasipoetică, de acord, dar jumătatea de oră petrecută pe strada în scări Xenofon din București asta a însemnat, o răcorire. M-am simțit bine.
Cristina Mogîldea: Am ciocnit umbrele în Ouro Preto
Mă laud încă o dată cu studenții mei. În semestrul al doilea al anului trecut, i-am trimis pe cei din Anul II prin lume – care-ncotro. Le-am dat o destinație, un link și le-am spus să observe, să caute, să umble virtual prin locul cu pricina, apoi să ne povestească tuturor, în scris, ce au văzut. Să surprindă o secvență, un ceva autentic. Să ne facă pe noi, cititorii, să credem că suntem acolo, împreună cu ei. Dacă tot ne dăm toată ziua pe Internet, dacă tot gugălim, hai să vedem cum ne descurcăm cu asta, cu o putem folosi în interesul (profesional) propriu.
Avioane pe cerul Bucureștiului
Am ridicat ochii, nu știu de ce. Firește, nu se auzea nimic, ce să se audă în centrul Bucureștiului în afară de vuietul continuu al orașului? Poate că am simțit că se întâmplă ceva deasupra, poate că pur și simplu am ridicat ochii fiindcă nu îmi place să îi țin plecați.
Începe Festivalul George Enescu

Sarah Chang, în deschiderea Festivalului George Enescu, cu Orchestra Română de Tineret. Duminică, 30 august 2015. Sursa: festivalenescu.ro
Mâine începe. În forță și frumos, cu excelenta Orchestră Română de Tineret, dirijată de Kristjan Järvi. Celor care au bilete, felicitări! Îi așteaptă o seară mare. Celor care nu au bilete, un regret: o vor rata pe violonista Sarah Chang, care a cântat cam peste tot pe unde contează. A pornit-o pe acest drum devreme – a debutat la vârsta de opt ani cu New York Philharmonic.
Poarta de la Arhitectură

Vedere din București. Poartă la Facultatea de Arhitectură. Foto cu telefonul: Călin Hera
Cele 5 bloguri cu care aș pleca pe o insulă WiFi pustie
Au trecut aproape șase ani de când umblu prin blogosferă. Uneori mai cu avânt, alteori mai în liniște. Am două bloguri* și nu mă pot lăsa de niciunul. Cel mai probabil, le voi contopi în curând în unul singur (lucrez din greu la asta). Dar despre altceva voiam să vă povestesc.
Fotografia-minune Adolf / Hope
Am văzut această fotografie pe reddit, însoțită de aproape 2000 de comentarii. Tare, nu?
Două semnături
Mă contrariază această semnătură. Înțeleg că pictorul se numește P. Dornian. Sau poate că nu. Ați auzit de el? Ați mai întâlnit această semnătură? Vă spune ceva? Vă întreb pe toți. O întreb pe g1b2i3.
Cea mai frumoasă lebădă albă din București

Vedere din București. Conturul celei mai frumoase lebede albe din oraș. Foto cu telefonul: Călin Hera
De două ori am văzut-o. În două nopți consecutive. Stătea cuminte pe malul lacului, în dreptul intrării dinspre Mega (cunoscătorii știu ce vreau să spun) a Parcului IOR din București, căruia i se mai spune și Al. Ioan Cuza. Prima oară am crezut că va fugi rapid, se va adăposti în noapte, se va lăsa înghițită de clipocitul lacului. Se va face nevăzută și noi ne vom întreba în urma ei, dacă a fost aievea sau doar o închipuire. Așa credeam.
Ieftin ca braga

Bragagiu. Fotografie de epocă găsită în vitrina prăvăliei cu bragă din Craiova. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am văzut-o din goana ușoară a mașinii. Treceam pe strada Vasile Alecsandri din Craiova, unde mă scosese sensul unic de lângă piață. Am încetinit, dar nu am putut opri. Traficul m-a obligat să merg mai departe. Cu regret. Dar a doua zi am revenit. Era tot acolo! Nu am putut merge la ea de-a dreptul. Am oprit câțiva metri mai departe, cel mult 20. M-am întors pe jos, cu emoție. Am privit-o pe îndelete. Părea că îi place.
Pescaturism, încă o idee de aur marca Ivan Patzaichin
Amintirile mele din și despre Delta Dunării sunt nu foarte multe la număr, dar dense. Nu mă opresc acum la ele, poate că nu sunt pregătit pentru asta, ci merg mai departe. Merg până la a vă face cunoștință cu o noțiune de care, aș fi gata să pun pariu, nu știe foarte multă lume. Este vorba despre pescaturism.
Câinele care a crescut într-un brad

Munții Retezat. Un câine crescut într-un brad, lângă Poiana Pelegii. Foto cu telefonul: Călin Hera
A doua cea mai întricolorată clădire din Craiova

Vedere din Craiova. A doua cea mai întricolorată clădire, fotografiată de pe șoseaua suspendată. Foto cu telefonul: Călin Hera
Pe vremuri, exista un primar în Cluj-Napoca, pe numele lui Gheorghe Funar, care avea câteva fixuri de sorginte naționalistă extremă. Apreciat de unii (din ce în ce mai puțini), stingherind pe alții, Funar devenise celebru pentru luptele lui seculare cu ungurii și statuia lui Matei Corvin, respectiv prin vopsirea în roșu, galben și albastru – „e al nostru tricolor”, pentru cine nu știe -, a tot ce prindea. Așa ajunsese să fie Clujul, până la Boc, cel mai întricolorat oraș al României. Azi, băncile din Cluj sunt decente. Mă refer la cele de stat. Pe care stai, că bănci ale statului român – mai puțin.
Probabil cea mai intricolorata cladire din Craiova

Craiova. Clădire istorică plină de tricolor. Foto cu telefonul: Călin Hera
Atunci când grecii aşteaptă cadouri
Aflată la câţiva paşi de momentul unei federaţii europene, Uniunea Europeană se confruntă cu crize din ce în ce mai complexe. Pentru că nimeni din exterior nu are interesul ca Europa să fie cu adevărat puternică, aşa, ca pe vremuri. Există chiar forţe importante pentru care ideea unei Uniuni Europene, actor global de prim rang, dă frisoane. Şi fac tot ce pot pentru a slăbi forţa UE. Mi-au venit aceste gânduri, fără pretenţia cine ştie căror revelaţii, atunci când premierul Greciei, Alexis Tsipras, a găsit de cuviinţă să meargă până la Moscova chiar înainte ca la Bruxelles să aibă loc discuţii extrem de importante despre viitorul Uniunii în contexul crizei greceşti; sau măcar despre viitorul Greciei în interiorul Uniunii. Şi am avut un sentiment bizar.
Cai pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai
Munții Retezat la pas. De la Poiana Pelegii spre lacul Bucura și înapoi
Am căutat cea mai bună cale pentru a ajunge cel mai mult în inima Munților Retezat în cel mai scurt timp, cu cel mai mic efort. Am fost nevoit să fac asta din mai multe pricini, asupra cărora nu insist. Am ales intrarea prin Poiana Pelegii, unde se poate ajunge cu mașina mică, urcând de la Brazi de-a lungul Râului Mare până la lacul de acumulare / Gura Apei, apoi la stânga, spre Rotunda, cu trecere pe la Punctul de control, unde e o barieră și ai de plătit o taxă. Costă 10 lei / persoană adultă, plus 7 lei / mașină. E bine să te întorci până la 21.00, altfel îți petreci noaptea la barieră.
Oameni cu lipici
Totul a început într-o după-amiază de august. De vină a fost ăla micu’ al lui Ilarion. Sebi, așa îl cheamă, are blog, spre deosebire de copiii de vârsta lui, pentru care a avea adresă de email e ceva desuet, iar blogul ține de epoci trecute. Prietenii lui Sebi comunică prin Wathsup și au mai multe conturi de Facebook, ca să se ascundă de părinți și pentru fun. Sebi, însă, are blog și e conectat la mai multe rețele ale bloggerilor.