Mă laud încă o dată cu studenții mei. În semestrul al doilea al anului trecut, i-am trimis pe cei din Anul II prin lume – care-ncotro. Le-am dat o destinație, un link și le-am spus să observe, să caute, să umble virtual prin locul cu pricina, apoi să ne povestească tuturor, în scris, ce au văzut. Să surprindă o secvență, un ceva autentic. Să ne facă pe noi, cititorii, să credem că suntem acolo, împreună cu ei. Dacă tot ne dăm toată ziua pe Internet, dacă tot gugălim, hai să vedem cum ne descurcăm cu asta, cu o putem folosi în interesul (profesional) propriu.

V-am arătat, dragi cititori, ce a descoperit Anca Olteanu în Boston. Azi e rândul Cristinei Mogîldea, care a ajuns în Brazila, la Ouro Preto.

Am ciocnit umbrele în Ouro Preto…

…Și nu am spart cerul dintre ele. Una verde și alta extrem de decolorată, în mâna subțire a lui Elisse, care încâlcea pe sub dinți o portugheză gustoasă, senzuală și neinteligibilă. Elisse se ținea de umbrelă așa cum te-ai ține de o balustradă, în speranța că, astfel, ar evita orice pericol. Această italiancă trecută de prima tinerețe, cu ochi mici și ten luminos, fără riduri, se afla, ca și mine, în mijlocul unui cerc de mirare, a cărui circumferință nu o putea descifra și care îi trezea palpitații.

Eram în Ouro Preto și ne era foarte frig. În Brazilia. Foarte frig. O nerozie! Nici eu, nici Elisse, nu prevăzusem întâmplarea ridicolă. Făcusem x-7+18 ore de zbor. Încă un x. În fine, Elisse știe puțină matematică. Ca să înghețăm la capătul lumii. Într-o țară în care oamenii ajung ca să facă plajă, să bea cocktailuri cu denumiri dubioase și să se îndrăgostească atât cât să nu moară de îndrăgosteală până la check-in-ul din avionul următor. Nu știam că în Ouro Preto temperatura poate coborî foarte jos în mai, spre binecuvântarea turiștilor norocoși.

,,Es una bambina, una bambina!” mormâia pe sub barbă Elisse, încercând să justifice nepriceperea mea, pe care o vedea ca pe o reflecție directă a vârstei. Să împușcăm pianistul. Să o împușcăm pe Cristina, care nu purta centură de siguranță când era mică, care nu și-a făcut de două ori tema la muzică, care nu mânca tot din farfurie, care a uitat să citească ghiduri turistice înainte să urce într-un avion spre Brazilia. Cristina, care a vrut să aibă creierul curat, gol, spațios, pentru momentul în care va absorbi singură, fără foi ajutătoare, miracolul. Elisse continua să mormâie. Este ușor să condamni tinerețea, la fel de ușor cum este să condamni senilitatea. Elisse era la mijloc, iar mijlocurile pot fi cu greu condamnate.

Și iată-ne, cu umbrele în mâini, pe o stradă nici îngustă nici lată, cu umbrele nici mici nici mari, cu o ploaie nici cazând nici necăzând. Îmbufnate. Pe lângă noi, zgomot de biciclete, studenți în tricouri largi, cu sigla Universidade Federal de Ouro Preto. Liberi, descătușați. Probabil informați. Pe ei nu îi ceartă nimeni că nu au parte de o climă comparabilă cu cea din Sahara, care oricum este nocivă și cu potențial ridicat de a contribui la dezvoltarea afecțiunilor de piele, a căror rată de supraviețuire nu sare de 70% în țările în care femeile reprezintă aproximativ…Cristina, concentrează-te. Fii îmbufnată, este suficient. Vântul mi se furișează atent pe sub degete. Vântul pare baroc. Ați mirosit vreodată un vânt de lemn? Sau de geam foarte vechi? Un vânt de Praga-melancolică-augustdimineață-liquor-rouă-pervaz?

Așa miroase Ouro Preto. Dulce ca o linguriță de gem, apoi acrișor, apoi iar dulce, apoi inodor. Vrei sa-l întinzi pe pâine, să-l guști, dar nu știi niciodată când anume și cum. Îi construiești aromele cu toate circumvoluțiunile, aduni piesele de puzzle în locul cel mai frumos al minții tale și aștepți. Cu sufletul tras peste bărbie, pentru că ai mereu sentimentul că încă nu e momentul potrivit. Vântul însă vine împotriva firii. Ajungi să descoperi Ouro Preto cu gleznele.

Casele seamănă între ele, cu fațade albe și câteva aruncături cafenii, roșietice de pensulă. Stau drepte și de statură medie, ignorând parcă modernitatea. Știu că se vor pierde în imensitatea orașului, le poți ghici certitudinea ascuțită și, totuși, au ochii mari, căscați în geamuri multe și transparente. Se împletesc una pe alta ca într-un goblen.

Dacă ai iubit Praga cândva, foarte tare, dacă nu ai divorțat vreodată de farmecul ei, dacă nu ai înșelat-o în alte orașe și patiserii, preferând souflé în loc de trdlenik și vin fiert, atunci te vei simți extrem de vinovat. Pentru că este ceva în alcătuirea clădirilor, în orizont și șosele, ceva foarte distinct care te apropie de ea și te îmbie la comparații. Se prea poate să fie propria conștiință. Dar te simți, pe un alt continent, din nou familiar locului, te simți sărind în sus și înjurând efemeritatea, la capătul din față al vieții. Te simți ca educatoarea de la grădiniță care oferea bomboane tuturor copiilor, care îi spunea fiecăruia la ureche, când nu auzea celălat, că este cel mai frumos și cel mai cuminte, deși, teoretic, nu era posibil, deși, teoretic, era o înșelătorie. Pentru că nu există sentimente de aceeași mărime, există iubiri mai mici și mai mari, admirații mai largi și mai ghemuite. În Ouro Preto te transformai în unul din acei oameni care nu știu să facă diferență.

Elisse mă anunță că în câteva zile va avea loc un festival cu artiști locali, apoi că îi e sete și că ar vrea să meargem să bem ceva. Îi spun că aș putea să accept. În fond, ne leagă multe ore de zbor și de confesiuni aferente. Ne leagă o poartă de ieșire și una de intrare în aeroport. Un continent, niște poze pe un Canon mai vechi, ștampile. Un dialog: Dacă mor, să știi că am murit în aer, deasupra Braziliei/1. N-o să mori. 2. Știu deja asta, sunt lângă tine/Nu ai cum să înțelegi, ești tânără, n-ai apucat să greșești fundamental. Cum îmi stă părul?

O urmez pe Elisse. Deasupra noastră, umbrelele se ciocnesc dinaintea oricăror pahare.

NOTĂ. „Ajungi să descoperi Ouro Preto cu gleznele.”, spune Cristina Mogîldea. E reportaj literar ceea ce a scris ea. E literatură. O proză pe care mă bucur că am provocat-o să o scrie.

Posted on 30/08/2015 at 07:32 in Guest post   |  Flux RSS |   Răspunde   |   Trackback URL