
Casă din centrul vechi al Hunedoarei. Foto: Callin Hera
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Vedere din Craiova. Zonă pietonală în centrul vechi, noaptea, cu umbrele luminoase. Foto cu telefonul: Călin Hera
Întâmplarea a făcut să stau mai multe zile în Craiova în ultima vreme. Așa am ajuns prin centrul orașului și am rămas paf în fața atâtor clădiri frumoase și mă refer aici atât la palate cât și la case simple, cu unul sau cel mult trei caturi, străzi pietonale, parcuri, lumini fermecătoare dând nopții craiovene un aer plăcut, foarte plăcut. Și treceri de pietoni 🙂
Zebră îmbrățișată și picioare de femeie. Trecere de pietoni în Craiova. Foto cu telefonul: Călin Hera
Bragagiu. Fotografie de epocă găsită în vitrina prăvăliei cu bragă din Craiova. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am văzut-o din goana ușoară a mașinii. Treceam pe strada Vasile Alecsandri din Craiova, unde mă scosese sensul unic de lângă piață. Am încetinit, dar nu am putut opri. Traficul m-a obligat să merg mai departe. Cu regret. Dar a doua zi am revenit. Era tot acolo! Nu am putut merge la ea de-a dreptul. Am oprit câțiva metri mai departe, cel mult 20. M-am întors pe jos, cu emoție. Am privit-o pe îndelete. Părea că îi place.
Vedere din Craiova. A doua cea mai întricolorată clădire, fotografiată de pe șoseaua suspendată. Foto cu telefonul: Călin Hera
Pe vremuri, exista un primar în Cluj-Napoca, pe numele lui Gheorghe Funar, care avea câteva fixuri de sorginte naționalistă extremă. Apreciat de unii (din ce în ce mai puțini), stingherind pe alții, Funar devenise celebru pentru luptele lui seculare cu ungurii și statuia lui Matei Corvin, respectiv prin vopsirea în roșu, galben și albastru – „e al nostru tricolor”, pentru cine nu știe -, a tot ce prindea. Așa ajunsese să fie Clujul, până la Boc, cel mai întricolorat oraș al României. Azi, băncile din Cluj sunt decente. Mă refer la cele de stat. Pe care stai, că bănci ale statului român – mai puțin.
Craiova. Clădire istorică plină de tricolor. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am avut o experienţă interesantă, care a început cu un soi de zâmbet superior, prostesc, pentru a trece pe nesimite la o stare aidoma celei în care ajungi în timpul unei lecturi de soi.
Să vă zic: la început a fost senzaţia că mă aflu într-un cimitir de prost gust, îndesat cu cavouri-vilă, cam ca-n cartierele de la marginea localităţilor mai mari sau mai mici. Apoi mi-a venit să râd văzând nişte nume proprii (de exemplu, o familie avea patru băieţi numiţi după numele muschetarilor lui Alexandre Dumas). Atât de tare mi-a venit să râd, încât am fotografiat minunea, să râdă şi alţii.
În urmă cu o săptămână am experimentat ceva de care nu te poti feri. Timp de două nopti am avut timp să cuget, într-o atmosferă propice filosofărilor despre viată si moarte. Timp de două zile am avut suficient de alergat pentru a rezolva probleme la care nu mă gândisem niciodată.
Imaginea de mai jos nu reflectă cea mai teribilă parte a experientei despre care v-am spus, dar e singura imagine pe care v-o pot arăta; n-am stat să fotografiez, decât pentru memoria-mi. Totusi, simplitatea răspunsului celor două usi mi se pare genială.
Fotografia a fost făcută cu telefonul mobil, în timp ce asteptam să deschid una dintre cele două usi. De data asta, a fost usa din partea dreaptă…
PS Click pe foto ca să se mărească