Provocat de Romeo, am promis, la un moment dat, că voi povesti asta. O fac acum, asa cum îmi aduc aminte.
Avea zece ani.
– Vrei la munte cu Fara şi cu Velicu?, l-a întrebat taică-său.
– Vreau.
Îi plăcea cu Fara, salvamontistul cam uşchit, care îl învăţase să schieze. Iar când erau amândoi, Fara cu Velicu, te spărgeai de râs.
Era cu două zile înainte de Crăciun. Au urcat la Baleia. Nici picior de turist, prea puţină zăpadă pentru schi.
– Vom trece la Pietrele, a spus Fara.
– Vă aştept acolo de Crăciun, a zis tatăl.
În seara de Ajun au tăiat un brăduţ din pădure şi l-au împodobit cu ce aveau prin cameră: câteva mere, ghemotoace de hârtie şi o pereche de ciorapi frumos coloraţi. Au luat nişte cartofi dintr-un morman de lângă cabană, de lângă parcare (cabanierii coborâseră în Pui). I-au fiert, au pus nişte margarină. Aveau un gust ciudat. Abia după câţiva dumicaţi şi câteva strâmbături bine mascate, au recunoscut deodată, copilul şi cei doi nebuni:
– E o porcărie!
În realitate, pe mormanul cu pricina cursese, probabil, ceva ulei ars sau motorină de la tractorul care urca, uneori, să aprovizioneze.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, şi-au luat rucsacii în spate şi schiurile pe umeri şi au plecat spre Pietrele. Pe vremea aceea nu existau clăpari. Norocul lor!
Fotografie a ceea ce a rămas din Cabana Baleia, găsită aici.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
