Călin Hera. PA-uri şi mirări

Concurs 24 de ore, tema 9: 19-20.
Deadline: vineri, 12.00.
Baftă!

Aburi Leo
Când mama face cozonac, îi dă şi lui bucăţică de cocă. Se aşează alături, presară făină şi modelează aluatul ca pe-o plastilină cu iz de drojdie, dar cu dedicarea unui maistru patiser. Ce-a ieşit? Un covrigel. Câtă îndemânare îţi trebuie pentru a mânui făcăleţul?
«Făcăleţ, sucitor
Melesteu, mestecău
Tocănău, plăcintor…»
Miroase frumos în inima casei. A casă, a acasă. Şi-i cald. Şi e linişte.

Frica de întuneric Laura Driha
Ura intunericul. Şi dac-ar fi putut ar fi plătit Soarele să nu apună niciodată. I-ar fi dat oricât!Sau s-ar fi mutat într-o dimineaţă eternă, superbă, care să se termine poate doar cu o după-amiază scurtă. Cea mai târzie oră a zilei i-ar fi plăcut să-nceapă pe la 19 şi cel târziu la 20 ceasul să ia numărătoarea de la capăt. Ar fi acceptat să doarmă mai puţin, să-i fie alerte simţurile mai mereu, să facă dragoste fără lumânări… Orice, numai să poată sparge fără regrete toate becurile din casă…

Casa cu turn Călin
Evenimentele luaseră o întorsătură bizară în seara aceea de ianuarie, mai degrabă geroasă, în care mirosul de zăpadă dăduse năvală pe străzile oraşului, ca o gloată grăbită, nerăbdătoare, întrucâtva nehotărâtă, parcă aşteptând un semnal, un îndemn, un strigăt, ceea ce, într-un fel, s-a şi întâmplat în momentul în care tânăra gospodină, cu părul prins sub o căciulă groasă, de lână, cu paltonul ei roşu, cu fularul înfăşurat de două ori în jurul gâtului, a deschis poarta de fier a casei cu turn.

La noi în cartier Caligul
La noi în cartier vocile ne individualizează, am încropit şi-un strigăt de luptă, sau parcă de ajutor, nu mai ştiu, dar atunci când îl auzim ne iau foc tâmplele de emoţie. Ieri am alergat după Albert toată ziua, aproape întotdeauna mă lasă fără vlagă, am văzut-o din nou pe fata aceea care miroase frumos. Tot timpul zâmbeşte când mă vede. Mă place. O plac şi eu. Spre seară au venit să-l ia pe Albert cu laţul, fugeau mai repede ca el. I-am auzit glasul pentru ultima oară: „Puşkiiin!”. Pitit sub nişte scări, strigătul de luptă îmi devenise scâncet.

Ora goală Petra
Niciodată nu a ştiut ce trebuie să facă la ora asta. Se uita ba la ştiri, ba la un film. Sau poate răsfoia o carte. Dar în seara aceea s-a gândit să pregătească masa. Nu avea nimic în frigider totuşi. Nu s-ar fi dus la cumpărături. Şi parcă nici foame nu îi era. S-a oprit şi timp de 5 minute a stat aşa, fără să facă ceva. Pierdut. Cu ochii goi. Se chinuia. Deodată s-a dus la oglindă şi s-a uitat tâmp la imaginea din oglindă:
– Ora asta nu a existat niciodată pentru tine, de ce ai ţine cont de ea acum?
Apoi s-a întins în pat şi a adormit.

24h: 19-20 ivory
Zambi. Nu putea sa-si stearga din cap privirea lui cand ii rasarise in pragul usii doar in slapi, in camasa barbateasca rasfranta peste fusta verde, de tiganca, cu parul proaspat coafat, cladit intr-un coc perfect de care era prins voalul de mireasa. Fara sa astepte sa fie invitata, a intrat in casa, trecand pe langa el, s-a dus direct in dormitor si-a inceput sa-si lepede incet hainele de pe ea. A iubit-o ca pe-o straina, partida se sex muncitoresc, sarguincios, o framantare aspra si rece de trupuri nelocuite.

Promovare cristian
Albise si devenise pe jumatate plesuv. De o viata era asistent, negresit, in orice orar, la ultima ora. In anii din urma, cinic sau exagerat de poetic fata de sine insusi le spunea studentilor care stateau ca pe ace ca el s-a specializat in culorile curbe ale luminii si unghiurile ascutite ale umbrei de la ora 20. Intr-un cv pierdut printre hartoage la catedra scrisese ca e asistentul ultimei ore cu aptitudini de lectura al primului sarut din orice pozitie s-ar uita pe geam cand ies studentii.
Rectorul casca obosit. Pe cererea cu numarul 19.453 scrise o apostila: lector la prima ora.

Jocul Emilia
Grabit închise uşa. Aproape că îl podidiseră lacrimile, dar încercă cu greu să şi le oprească. Se simţea atât de izolat, şi totuşi nimeni nu bănuia nimic. Nu-şi mai dorea decât un pahar de vodcă sec cu 3 cuburi de gheaţă. Cum nu avea, se hotărî să scrie 3 rânduri in jurnalul său secret. Îsi amintise cum se bucurau toţi la şueta de după masă. Cât de fericiţi păreau. Pătraşcu si nevastă-sa Geta, Dl Lică, Maricel si Maricica. Pâna si Puşkin. Nervos, gândea „eu de ce nu pot fi unul de-al lor?”

Amintiri Mariana
Iau din căuşul palmelor înserării doi stropi de lumină argintie. Înmoi peniţa inimii mai sus de tocul de amintiri şi supun la jertfă roşul hârtiei. Prima literă se desprinde ca un fulg rătăcind ca un vals pe poteci neumblate. Nori de cuvinte poartă ghirlande de curcubee transformând înserarea în vis cu ochii deschişi. Călimara nopţii de iarnă îşi picură neîncetat cerneala albă peste condeiul ce face din trecut prezent, aducându-te mai aproape cu fiecare cuvânt, cu fiecare punct de suspensie, pe tine cel ce îmi pari atât de aproape, şi atât de departe…

19.30 Dan
Telejurnal de seară. Lipsa libertăţilor fundamentale şi ura faţă de sistemele totalitare unesc în cuget şi apropie în simţiri. Odată cu volatilizarea obiectului urii, ne despărţim de semeni şi începem o luptă tembelă pe cont propriu; tot mai izolaţi şi baricadaţi în spatele unei răceli indiferente. Acum prietenii te caută doar atunci când poţi să faci ceva util pentru ei, colegii te sapă pentru ca nu cumva să fii avansat înaintea lor şi vecinii te invidiază dacă ai capra mai mare şi mai lăptoasă.

Muta LePetitPrince
In fiecare seara intre 19 si 20 faceau drumul spre casa impreuna. El ii povestea lucruri complicate aflate din reviste de stiinta, ea se prefacea ca-l asculta cu gandurile in alta parte.
-Esenta spatiului si timpului…
-Opreste-te! Nu vreau sa mai aud astfel de lucruri! Hai sa mergem in tacere daca nu poti sa-mi spui lucruri simple pe care orice fata ar dori sa le auda.
Toate acestea, desigur, ea le striga in gand, in timp ce el isi continua discursul, convins ca ea il asculta muta de admiratie.

Scufita rosie Lady A
Inca o dorinta absurda. Ofta. Miscari rapide… dresuri rosii cu portjartier, pantofi rosii. Fustita rosie, scurta, trasa peste cap. Topul, rosu, il avea pe ea.. Potrivi bascuta rosie, prinzand parul blond, carliontat, sub ea.
Mai avea putin si ajungea. Intorcand privirea, observa cei doi ochi negri care o analizau. Nu-i vedea zambetul din coltul gurii, dar il simtea. Taxiul opri brusc. Intinse banii si cand deschise usa sa coboare, auzi intrebarea :
-Te astept ?
– Da. Nu dureaza mult, cred…

Privirea Lady A
Privirea grea urca de la glezna fina la genunchiul care iesea de sub tivul fustei. Revenea la glezna si o prindea ca-ntr-o menghina. Oare ar tipa de durere? El ridica paharul, privi prin lichidul transparent si trase cu nesat din tigara. Piciorul damei se lungise putin, parca. Urca cu privirea mai sus, pe coapsa. De la mijloc se rupea parca in doua, fiind sprijinita de bar. Nu i se vedea fata. Abandonul picioarelor il fascina, inca nedespicat. Ar fi rezistat s-o mangaie fara sa-l priveasca ?

Acasă cell61
Într-o zi oarecare, e ceasul la care peste-ziua mi se şterge domol din minte, iar sufletul mi se umple cu amintiri pentru cândva: un zâmbet inocent de copil cu ochi mereu mari şi uimiţi, o îmbrăţişare fierbinte de femeie drăgăstoasă, un lătrat vesel de căţel ce vine cerşind mângâieri, un sărut apăsat pe un gât întrebător de femeie frumoasă, un pas năzdrăvan de copil ce abia învaţă să meargă. Într-o zi oarecare, e ceasul la care sufletu-mi şopteşte recunoştinţă că l-am adus în sfârşit acasă.

Straniul caz al omului cazut din luna LordDIf
Fusese descoperit de al cincilea politist, undeva la marginea orasului. Trupul firav se zdrobise in cadere pe pamantul umed. La prima vedere parea un caz simplu de sinucidere, lipsea insa locul de unde nefericitul se aruncase. Pe o raza de un kilometru in jur nu se afla decat camp, fara pomi, fara stalpi de tensiune. Singurul indiciu, o scrisoare de adio, un servetel pe care victima desenase un cerculet inconjurat de patratele. Legistul concluziona scurt : Pare cazut din luna ! Ceilalti incuviintara in tacere.

nouasprezece si un pic ajnanina
e ora la care peisajul de afara intra prin fereastra si se asterne pe pereti.
am nistre crengi pe tavan, iar dulapul incepe sa trosneasca sub greutatea umbrelor zugravite brusc pe el.
pe masura ce se intuneca, ma uit dupa un punct de reper. felinarul flutura ademenitor, scuturandu-si motzul de zapada si invitandu-ma in Narnia. ezit. nu sunt inca pregatit sa trec prin fereastra, nu e ora, inca as iesi prin cioburi. mai e putin pana se dizolva si fereastra. asteptati-ma, vin!

Amnezie Simion Cristian
Se simțea un bărbat fericit! Zilele treceau în zbor… Împreună cu soția și cei doi copii iși petrecea serile lungi de iarnă în jurul căminului, povestind și ascultând trosneutul buștenilor mari de lemn.
-Nicăieri nu-i mai bine ca acasă și nimeni nu face un ceai mai bun ca soția mea! – zice bărbatul mirosind aroma din cană și privind cu mândrie la familia sa.
Dar lumea lui nu era perfectă…
Sper să-i revină memoria și să plece de unde a venit! – gândește femeia și se uită cu milă la el!