Călin Hera. PA-uri şi mirări

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3

Fotografie marca Remus Suciu, realizată, desigur, într-un alt anotimp

Au mâncat magiunul ce rămăsese de la festinul din jnepeniş (dar fără mămăligă!) şi au pornit mai departe. Încă alunecau uşor, pe schiuri, mai ajutându-se de beţe, mai „patinând”. Cu câteva sute metri înainte de pădure, când era deja amurg, au strâns schiurile şi au început să mărunţească zăpada. Atunci a învăţat copilul ce înseamnă să calci fix în urmele dinaintea ta, ca să înaintezi cât de cât repede, şi atunci şi-a dorit să fie mare, ca să poată întinde pasul cât să se potrivească în urmele lui Velicu.

Viscolul, strecurat pe sub haine şi, prin zgomot, pe sub piele, începea să-i îngheţe entuziasmul puştiului de zece ani. Câteodată, surprindea privirile ciudate ale salvamontiştilor, care însă nu-i ziceau decât că „mai e un pic”.

Apoi au recunoscut: rătăciseră, undeva sub Galeşu, drumul. Dar ei ştiau pe de rost toate coclaurile! Cum orele erau deja înaintate, au decis că lucrul cel mai înţelept e să coboare, mai degrabă pipetiş, până vor da de firul de apă (munţii Retezat au o reţea hidrografică foarte abundentă; priviţi dinspre nord, cam ca în fotografia de mai sus, arată ca un fel de mână cu degetele-văi răsfirate, adunându-se într-o palmă mică).

Coborau deja de multişor când copilului frigul i s-a transformat în frică. Mergea poticnit, se gândea la maică-sa, la camera lui, şi începuse să plângă, cu mucii-ţurţuri.